Vant in Arad. Inghiteam nisip pe bulevardul central. Ar fi trebuit sa ma bucur. Doar luasem premiul I la Olimpiada de limba si literatura romana, Mihai Eminescu. Faza nationala. Dar nu ma bucuram. Ma bucurasem cu un an inainte. La Iasi. Cand colegul meu mai mare cu un an, Daniel Gherghina, luase premiul I pe tara. Eu, numai premiul editurii militare. Acum eram singur. Cand nu esti in mijlocul celor pe care ii cunosti, esti singur printre straini. Poate ca asa se simt si cei singuri, departe de tara. Te bucuri. Dar lipsesc cei care se bucura de bucuria ta .
Vant in Arad. Mi se ia un interviu pentru televiunea nationala. Nu spun mai nimic. Mint.”Sunt bucuros ca am luat premiul I …”. Ca sa imi inec singuratatea, merg la sala polivalenta din Arad. Undeva, la marginea orasului. O sala noua, si frumoasa. Meciuri de handbal. O faza finala a unui campionat de junioare. Si eu eram tot junior. Aveam 16 ani.
Doua echipe. In finala. Doua echipe joaca pe viata si pe moarte. Atac. Gol. Aparare. Atac. Gol. Aparare. Un joc infernal. Nu se va termina niciodata, imi spun. Echipele sunt egale. Nu ar fi drept sa castige vreuna. Portarii, cand unul, cand altul, magistrali. Interii, rand pe rand, de neoprit. Extremele si pivotii, unii dupa altii, tot mai inspirati. Echipele lupta pana cad. Rezista. Ataca. Pana cand centrul uneia dintre ele, capitanul de echipa, iese la rampa. Incurajeaza. Ordoneaza atacul. Conduce apararea. Mobilizeaza. Este de un fair-Play egalat doar de curaj, luciditate, intuitie si echilibru. Ultimele secunde. Victorie pentru echipa condusa de fata al carui numar de tricou l-am uitat.
Aceasta amintire este cea mai mare bucurie a mea, din zilele in care am castigat premiul I la olimpiada de limba si literatura romana, faza pe tara. Daca ati fi trait-o, intr-o lupta in care a castigat echipa care a meritat, cu adevarat, ati sti ca nimic din ce merita, nu este uitat.
Cu timpul, am invatat sa ma bucur de premiile mele. Am invatat sa fiu singur.
24 ianuarie 2013
Fii primul care comentează