De-a lungul anilor, am întâlnit multe persoane care își purtau suferința cu o tăcere aproape perfectă. Nimic din ce era la suprafață — o siluetă „în standarde”, un zâmbet larg, o viață aparent în ordine — nu trăda ce se întâmpla în interiorul lor…Dar în spatele acelui zâmbet era adesea o luptă cruntă… cu propriul corp, cu farfuria din față, cu imaginea din oglindă și mai ales cu vocea interioară care șoptea, uneori chiar striga: „Nu ești destul.”
Asta înseamnă o tulburare alimentară dar NU e despre mâncare, de fapt. E despre emoții, dureri vechi, nevoia de control și perfecțiune. E despre o formă de suferință pe care nu o poți spune în cuvinte, dar care se exprimă prin tăcerea meselor sărite sau prin golul umplut compulsiv cu mâncare.
Cum începe totul?
De cele mai multe ori, nu există un moment clar. Nu e un „click” brusc, ci mai degrabă o acumulare lentă: o remarcă despre greutate, o traumă netratată, o comparație dureroasă, presiunea rețelelor sociale, nevoia de a fi văzut, iubit, acceptat.
Unii se forțează să mănânce cât mai puțin, iar asta se numește ANOREXIE!
Alții mănâncă compulsiv și apoi se simt copleșiți de vinovăție, iar asta se numește BULIMIE!
Alții își folosesc mâncarea ca refugiu, ca anestezic emoțional și o numim ALIMENTARE COMPULSIVA.
Și mulți nici nu știu că suferă. Pentru că au învățat să ascundă. Să zâmbească. Să pară „bine”.
Ce se ascunde în spate?!… Fiecare poveste e unică, dar sunt câteva „fire roșii” pe care le întâlnesc mereu:
Perfecționismul — dorința de a face totul „corect”, de a nu dezamăgi, de a fi suficient.
Stima de sine scăzută — sentimentul că, oricât ai face, nu ești niciodată destul de bun(ă).
Traume emoționale — abuzuri, respingeri, pierderi, bullying… toate lasă urme adânci.
Mediul din jur — comentariile despre greutate, obsesia socială pentru imagine, presiunea de a arăta „perfect”.
Uneori, corpul devine terenul pe care se dă o luptă care n-are nimic de-a face cu el de fapt, ci cu emoțiile care nu și-au găsit altă cale de exprimare.
Ce e de făcut…Adevărul sincer? Nu există o rețetă rapidă! Vindecarea nu e un drum drept. E un proces, cu pași mici, uneori doi înainte și unul înapoi, dar e posibil. Și am văzut cu ochii mei cum se poate schimba viața unei persoane când începe să se înțeleagă, nu să se judece.
Ce ajută, concret?!
Terapia — este piatra de temelie. Nu doar pentru a „rezolva problema cu mâncarea”, ci pentru a înțelege ce e în spatele ei.
Susținerea unei echipe — uneori e nevoie de un nutriționist empatic, de un medic, de sprijinul familiei.
Conexiunea umană — oamenii care te înțeleg, care au trecut și ei pe acolo (fac o diferență uriașă).
Bunătatea față de sine — să înveți să te asculți, nu să te controlezi. Să te tratezi ca pe cineva pe care îl iubești.
Poate citești asta și simți că ești în acea luptă tăcută sau poate ai pe cineva drag care pare „bine”, dar tu simți că e ceva în neregulă. Vreau să-ți spun un lucru simplu și sincer: Nu ești singur, și nu e vina ta și nu ești slab pentru că suferi… Ești doar un om care încearcă să supraviețuiască într-un mod dureros.
Te rog, nu rămâne în tăcere. Pentru că tăcerea hrănește durerea, iar durerea netratată devine povară.
Iar tu meriți mai mult. Meriți o viață în care mâncarea nu te sperie, meriți o viață în care corpul tău nu e o sursă de rușine, ci un spațiu de locuit cu liniște.
Merită să știi că se poate trăi altfel. Cu iubire de sine, cu libertate și acceptare!
Gânduri cu drag !
