Nu este întâmplător faptul că istoria zbuciumată a românilor este legată de veacuri și milenii de istoria altor popoare de azi, cu care în vremuri străvechi eram înrudiți prin limba vorbită, credințe, tradiții și obiceiuri. sim„Dintre toate popoarele balcanice albanejii și românii se împacă mai bine unii cu alții, patizează la orice ocazie”, scrie Mihai Eminescu. Legătura cu aceștia s-a menținut prin vremuri, căci prin păstrarea dialectului pe care-l folosesc, ei au menținut vie conștiința romanității și a românității, iar prin poziția centrală din punct de vedere geografic pe care o are aromâna în Peninsula Balcanică, a făcut ca prin această ramură a limbii române, în urma contactelor seculare, să avem multiple legături cu limbile acestor popoare.
Consultând izvoare vechi, manuscrise, dar și cărți despre „Junimea” din Iași și revista „Convorbiri literare”, considerată de unii cea mai importantă revistă a literaturii și culturii române, se poate vedea interesul pentru comunitățile de români de la sudul Dunării, indiferent cum se numesc ele: aromâni, vlahi, albanezi, macedoneni, cuțo-vlahi, morlaci, despre care găsim informații în articolele din ziarul „Timpul”, scrise de Mihai Eminescu. Dar, de numele „Junimii” din Iași se leagă și numele lui Ion Caragiani, născut în Avdella, (azi Grecia) în anul 1865, despre care Iacob Negruzzi spune în amintirile sale; „Plastic, scăldat de o undă de amuzament e și profilul jovialului macedoromân Ion Caragiani” și al lui Anton Naum „ale cărui origini strămoșești erau aromâne sau macedonene, dar până acum eu nu am aflat o localizare certă”, scrie Călinescu în Istoria sa. Ion Caragiani ne-a lăsat o carte în 2 volume; „Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică”, scrisă în anul 1891, publicată postum de Pericle Papahagi, care are și un cuvânt de introducere cu detalii interesante despre aromânii din Albania, „care se numesc fîrșeroți, dar care vorbesc limba albaneză întocmai ca și pe cea română, și chiar cine nu-i cunoaște îi crede Albaneji, Arvanitovlahi, Măcălași și Bui”.
Nu se știe precis cum au ajuns primii albanezi în țara noastră să aibă acces la dregătorii în Țările Române sau în Moldova, când Petru Șchiopul are ca postelnic și mare sfetnic pe „albanezul convertit”, Bartolomeu Brutti și „gardă de 500 de albanezi, care erau catolici”, când călugărul aromân Meletie a venit în Muntenia pentru instalarea tipografiei la mănăstirea Govora. Știm că, învățatul Constantin Draco a fost al doilea secretar al lui Constantin Brâncoveanu, preceptorul copiilor lui Constantin Mavrocordat era Antonio Brunelis, iar, Nicolae Tertulis a fost directorul Academiei din Iași între anii 1760-1773.
Albania este singura țară din lume care are o diaspora mai mare decât ea însăși; iar cea mai mare comunitate albaneză și cea mai activă se află în România, la București, acolo unde există Catedra de Balcanologie, Catedra de Literatură Comparată a Facultății de Litere, condusă de renumitul lingvist și albanolog, Grigore Brâncuș, filologi care manifestă un mare interes pentru albaneză, cu studii valoroase despre legăturile lingvistice româno-albaneze și ale folclorului, paralelele și concordanțele evidențiind în afara creației orale, o mare asemănare în domeniu etnografiei și culturii materiale, venind dintr-un fond comun din timpuri străvechi, dovezi ale unei conviețuiri strămoșești.
Și nu trebuie să uităm că tot din această comunitate, Albania are Imnul Național „Hymni i Flamurit”, adică Imnul Steagului, pe versurile scrise de Alexander Stavre Drenova (1872-1947), de origine aromână, cunoscător a limbii române, a României, țară în care a ajuns la vârsta de 13 ani și pe care nu a mai părăsit-o. Propunerea pentru ca aceste versuri să devină imn a fost făcută de poetul Victor Eftimiu.
Atât versurile, cât și muzica imnului oficial al Albaniei sunt legate de țara noastră; versurile au fost scrise aici și nu diferă mult de cântecul românesc „Pe-al nostru steag e scris unire”, un vechi cântec patriotic, cântat în preajma Unirii Principatelor Române din anul 1859, muzica fiind aceeași, compusă de Ciprian Porumbescu. Imnul pe versurile lui Drenova și muzica lui Porumbescu au devenit Imnul Albaniei din data de 28 nov. 1912, în timpul Proclamării Independenței de Stat la Vlore.
