A fost odata-un pictor scenograf.
Putina lume, poate, il mai stie.
Poate-un Director, bun si caligraf.
Picta in Teatrul Liric, poezie.
Un muschetar cu ochi atat de vii,
Si cu mustati atat de rasucite,
Care vedea usor, icoane vii,
Si saltimbanci, pe ate ruginite.
Si cate n-a pictat! Ce flori, ce paini,
Ce vreascuri, pe maidane de tigani,
Ca ii curgeau mustatile, pe maini,
Pictand doar bai romane, la romani.
De ce fuma, si imi spunea, tusind,
“Sa gajaie! Sa bat macar o toba,
Pe lumea asta, de nu pot sa prind
Un privitor, sa faca foc, din vorba – “
De ce si socrul lui, cand a murit,
Si l-a spalat – spunea ca-i pare bine
Ca l-a-nteles batranul, fericit, –
Cum ma-nteleg, batranii, si pe mine –
Eram mirat cum se iubesc femei.
Si imi spunea: doar martea, si doar joi.
Atat de des? Ce greu e sa nu vrei
Sa o iubesti, cand singur esti, in doi –
Imi spun acum. Atunci, imi parea mult –
Eu o iubesc asa, ca pe o fila
Pe care scriu, si-mi place sa ascult.
Ecoul ei de dragoste, copila.
4-5 martie 2014


Fii primul care comentează