S-au văzut multe în ultimii ani, cei de după epoca-de-aur. Poate chiar prea multe. Dintr-o întâmplare a vieţii, am avut ocazia să mă întorc după mulţi ani dintr-o zonă în alta a ţării, ca localnic, nu ca vizitator. Şi spun asta pentru că este o diferenţă ca de la cer la pământ. Aparenţele întotdeauna înşală. Dar o dată ce devii de-al locului, începi să realizezi adevărata dimensiune a fiecărui individ. Şi oamenii, în jocul devorator al supravieţuirii, pot fi teribil de subtili la perversităţi sociale. Mai ales când fiecare îşi poate alege cum şi cât poate ştii. În lipsă de ocupaţie, omul îşi inventează tot soiul de războaie interioare în care îi implică pe cei de lângă ei. În condiţiile în care creierul accesează doar informaţiile facile şi bântuite de o simplitate tragicomică, există o odihnă bulversantă a neuronilor. Vezi, până la urmă, doar ceea ce te implică direct şi numai când te implică. Şi atunci, românul îşi doreşte să fie un mic Dumnezeu în comunitatea aproape tribală de pe strada sau din blocul în care locuieşte. Se crede buricul cosmic şi nemuritor. Este îndeajuns o singură creatură de acest gen într-un grup şi să vezi cum funcţionează teoria mărului stricat. Bazându-se pe o lehamite ancestrală şi pe o lipsă de reacţie biblică, domnul Mărulescu reuşeşte să-şi impună stilul pervers şi persuasiv până la damblageală cronică. Dacă înainte de 1989, domnul Mărulescu nici nu respira fără aprobarea şefului şi era un cetăţean model, democraţia i-a dat aripi. Reptila de până atunci a căpătat tupeu şi a început să se dea vultur. Chiar dacă vulturul croncăne, tot nu contează. Trebuie doar să croncăne mai abitir decât alţii. Pentru că nu e singurul. Şi croncăne, tată, ca din gură de şarpe. Aşa s-au dat la o parte mai toţi oamenii de bun simţ şi de valoare. Aşa s-a instaurat lipsa de respect ca fenomen social. Aşa au apărut generaţiile post-decembriste care au învăţat că fundamental în viaţă este să tratezi tot ce este în jur cu tupeu maximizat, ca stare genetică de spirit. Dar tonul şi energia, ambele negative şi distructive, au ajuns politică de stat şi sunt permanent cultivate ca tratamente democratice. Pe zi ce trece, gesturile umane şi normale ne surprind tot mai mult, cu siguranţă pentru că le vedem şi din ce în ce mai rar. Parcă fiecare şi-a inventat cel puţin câte un război şi i se pare, în nemurirea şi în măreţia lui închipuite, că dacă-l câştigă planeta abia dacă-şi va mai permite să-i susţină personalitatea marcantă. Va trebui să evadeze în univers. Această lipsă de respect generalizat în societatea românească dărâmă orice şi prin orice mijloace. Pentru că, în fond, nu contează cine eşti şi doar cine se vede că eşti. Privind în urmă, printre paginile de istorie ale acestui popor, nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia că problema este de-a dreptul congenitală. Păcat este că la sate, până de curând, se mai păstrase o anume verticalitate. Încet, dar sigur, datorită tehnologiei, schizofrenia s-a instaurat pretutindeni, în cele mai ascunse cotloane ale societăţii. Sufletele sunt bolnave, spiritele umblă deghizate, adevărul este omisiune, iar minciuna se strecoară dincolo de fiecare cuvânt.Totul în numele unui stil de supravieţuire prost înţeles. Cine şi cum, oare, ne vindecă de noi înşine?…
vioreldogaru.blogspot.com
Fii primul care comentează