„Am îndrăgit limba română din copilărie când îi auzeam pe părinții mei vorbind românește”, mărturisește cu sinceritate poetul, scriitorul, traducătorul și publicistul Baki Ymeri, membru al Uniunii Scriitorilor din România, într-un interviu dat jurnalistului Marius Chelaru și publicat în „Revista Română” din Iași în anul 2010.
Baki Ymeri s-a născut la 1 august 1949 în localitatea Șipcovița, Republica Macedonia de Nord, este fiul lui Aivaz Voka și al Aureliei Graur, româncă din comuna Band, jud. Mureș, nepoata lui Ion Raț, erou căzut în războiul pentru reîntregirea neamului. De asemenea, bunicul său dinspre mamă a luptat și a fost rănit în război. De aceea, Baki Ymeri spune: „Mă bucur că provin dintr-o familie nobilă din Transilvania” și se simte legat prin fire tainice de acest inconfundabil spațiu geografic și cultural.
A urmat cursurile Facultății de Filozofie din Priștina, Kosovo, apoi la Universitatea din Viena a urmat cursuri de română cu lingvistul Vasile Șerban; în anul 1971 a venit în România, pentru a-și cunoaște rudele, și a rămas în România, țara pe care o iubește pentru că este patria de obârșie a mamei lui și pentru că s-a îndrăgostit de vecina mătușii sale, iar „mândria de român nu este o sintagmă folclorică”. Din anul 1975 a urmat cursuri la Universitatea din București și teza de doctorat despre relațiile culturale româno-albaneze a pregătit-o cu renumitul academician și albanolog, Grigore Brâncuș.
Iubește limba română cu care albaneza se aseamănă foarte mult și cu care se înrudește pe linia daco-tracă-iliră, pe fondul vechi și comun de cuvinte provenind dintr-un substrat al antichității noastre bimilenare, pe când Albania era vecina României. Despre această zestre comună vorbește în poemul „Dicționar comun” din volumul „Lumina Dardaniei”: „Vezi ce mister admirabil/Conține acest dicționar albano-român/Care ascunde povestea/Unei antice legături de sânge/Când până și păsările pricepeau ce vorbim:/Și barză și cioară și gheonoaie și pupăză/Când turmele urcau înspre stână/Și noi vorbeam despre:/Bască și basci, zgardă și fluier/Țeapă și strungă, searbăd și țarc/Și ne ciupeam sau ciupeam câte o strună/Și ne bucuram când luceafărul sus scăpăra”.
Traduce în albaneză din poeții români, și din cei români în albaneză, fiind un mesager inspirat care apropie și unește prin limba poeziei cele două țări, întărind relațiile spirituale româno-albaneze, căci se simte cultural, confesional, etnic și patriotic aparținând atât românilor cât și albanezilor. Marin Sorescu îl considera „cel mai bun român după mamă și cel mai bun albanez după tată”. Ionel Zeana spune .„inspirațiile sale pot să aprindă un curcubeu strălucitor, arcuit simbolic între Marea Adriatică și Marea Neagră, între râul Băiașa și Dunăre, între Munții Pindului și Carpații locuiți pe vremuri, în exclusivitate, de numeroasele triburi traco-daco-ilire”.
Baki Ymeri este un poet liric cu mare putere de exprimare: -„Hai să privim în amurg/Disperarea/Și marea-n ruină/Pădurea care și-a pus/Cunună de crengi/De câte ori ne-împăcăm/Suntem mai aproape de Dumnezeu/Hai, vino în sufletul verii -Vom fi/Precum doi inși/Plecați tare departe/Și adormiți…”(Sufletul verii)
–„Cum să te laud, Femeie/Când te-alinți pe divan/Te răsucești ca o cheie/Și te apleci ca un lan/Și te-arunci în oglindă/Și te îneci tot mai goală/Și nu-i nimeni să-ți prindă/În agrafa din poală/Părul tău negru ca o beznă/Tremurând lângă gleznă”. (Erotică)
-„Din cap și până-n picioare/Ea este o floare/Care ca focu-înflorește/Buzele ei rumenite de vânt/Sădesc în aer miresme/Care stârnesc furtună în soare/Ea mă învață, cum se greșește/Trăind zi de zi pe pământ”. (Floare)
