În timpurile străvechi, eroice, expediția celor 54 de îmbarcați pe corabia „Argo”, conduși de Iason spre regiunea muntoasă Colchis, unde domnea regele Aiete, în căutarea lânii de aur, a avut un mare răsunet în toată lumea antică. Cu deosebire se amintește în scrierile participanților că, populația de la nord de Istru avea o stare culturală și materială foarte înaintată, fiind uimiți de mulțimea monumentelor remarcabile din punct de vedere al artei, al religiei și moravurilor.
Teatrul acestor evenimente, ne spune Valerii Flaccus, a fost Scyțhia europeană, regatul lui Aiete ce se afla sub Ursa Mare, cu alte cuvinte, în regiunea nordică pe care geografii o atribuiau geților. În templul cel magnific al Soarelui, ce făcea splendoarea capitalei, argonauții au văzut statuia marelui Atlas, iar pe porțile de aramă ale acestui templu era reprezentat triumful pe care-l reportaseră geții asupra regelui egiptean Osiris/Sesostris. Și Ovidiu, exilat la Tomis, afirmă că „poporul cel marțial al colchilor locuia în partea de nord a Istrului de Jos, unde odată veni eroul legendar Iason, ca să răpească lâna de aur”. În „Tristele” el numește ca vecini la „gurile Istrului celui cu 7 brațe” pe iasigi, colchi, hoardele meteree și geți”. Într-un poem, Ovidiu ne înfățișează pe Medeea spunându-i lui Iason: „iar tatăl meu domnește peste întreaga regiune din partea stângă a Pontului, până în Scythia cea acoperită de neauă”.
Istoria aceasta se referă la o țară miraculoasă, superioară în civilizație tuturor ținuturilor meridionale, unde exista o excelentă bunăstare economică, pastorală și agricolă, precum și avuții metalice, spune Strabo în „Geografia” sa. Avuțiile în aur ale regelui Aiete erau fabuloase și recunoscute în toată lumea. Pliniu amintește de camerele de aur ale regelui, de grinzile, de columnele și stâlpii de argint ai palatului său, în „camerele sale de aur erau închise razele soarelui”. Marele poet și cântăreț Orfeu, participant la expediție, ne spune că argonauții au rămas uimiți, ajungând în capitala regatului lui Aiete și văzându-l, plimbându-se pe malul râului într-un car de aur pe care el strălucea ca un soare, căci hainele lui revărsau numai lumină. Pe cap purta o coroană de raze strălucitoare, sceptrul său lucea ca un fulger.
El descrie astfel splendoarea acestui măreț oraș: „Dinaintea palatului și a râului celui încântător se ridică împrejmuirea neaccesibilă a cetății, înaltă de 9 stânjeni, apărată de turnuri și mase puternice de pietre tăiate frumos și înconjurată de 7 muri circulari. Trei porți uriașe de aramă se află în zidurile cetății, iar murul ce trece pe deasupra lor e ornat cu crenele aurite. Deasupra, pe grinda porților se află așezată statuia divinității pe care colchii o adorează sub numele de Artemis/Diana”. Pare fantastic ceea ce se scrie despre vița de vie sub care curgeau continuu „patru fântâni săpate și construite de Vulcan, una de lapte, alta de vin, a treia de mir frumos mirositor și a patra de apă”. Și în folclor găsim informații despre astfel de râuri, unde se scaldă chiar Dumnezeu, o astfel de baie fiind localizată la Buzău.
Ținutul Buzăului, cu râul Phasis și orașul cu același nume, construit în locul unde râul se revărsa spre câmpie din strâmtorile munților, avea o importanță deosebită economică și comercială, zona fiind căutată pentru bogățiile ei, pentru oricalc (chihlimbar) și pentru rasa cea frumoasă de cai, spune Suidas. Identitatea între Phasis și Buzău se confirmă prin poemul argonautic al lui Apolloniu Rhodiu, care amintește ca vecini lângă Phasis pe „Buzeres” sau „Buxeri”, la Pliniu și Mela, iar un afluent important al acestui râu era Saranges/Siretul; aceeași fizionomie geografică o găsim și acum.
Această construcția magnifică ce a uimit lumea antică, încât se putea crede că era Palatul Soarelui, se afla acolo unde Phasis/Buzău împreunat cu afluentul său Saranges/Siret se vărsa în Istru. Găsim capitala colchilor la Tirighina, la gura Siretului, unde între anii 1836-1837, prof. G. Seulescu din Iași a descoperit ruinele acestei cetăți atât de glorioase, numită de popor „Cetatea urieșilor”, Ghertina, azi și Țiglina. Mormintele descoperite aici, urne, lămpi, basoreliefuri, statuete artistic realizate, coloane de marmură, lespezi, ornamente, sunt dovezi ale unui oraș odată măreț, înfloritor.
