Mare erudit și cunoscător ca nimeni altul a istoriei poporului român, implicit a Basarabiei, Mihai Eminescu nu putea lăsa ca problema ei să fie tratată de pseudoistorici sau politicieni, care aveau interese pentru ca acest spațiu geografic și cultural românesc să fie despărțit de țara din trupul căreia a fost smulsă. Ca jurnalist la ziarul conservator „Timpul” din București, Mihai Eminescu își propune să scrie un studiu amplu despre Basarabia, atunci când Imperiul țarist, la 26 ian.1878, cere retrocedarea celor 3 județe din sudul acestui vechi ținut românesc – Bolgrad, Cahul și Ismail.
Acestea au fost cucerite în anul 1812, au revenit pământ românesc în anul 1856, iar acum sunt din nou dorite de Imperiul Rus. Studiul lui Eminescu cu titlul „Basarabia” este documentat pe baze istorice și cercetare științifică, este nu numai o demonstrație polemică, ci un memoriu politic menit să servească diplomației românești la Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878. Dar, delegația română nu are voie să prezinte materialele pregătite, singurul document rămâne Moțiunea din ian. 1878 adoptată în unanimitate în Adunarea deputaților și în Senat, atât de conservatori, cât și de liberali, căci toți au hotărât „că se menține integritatea teritorială a țării și nu se admite o înstrăinare a teritoriului ei”.
Eminescu începe o largă campanie de presă, polemizând pe tema Basarabiei în primul rând cu ziarele panslaviste „Le Nord” și „Viedomosti”, care pun în circulație teze irealiste, fără suport istoric. El combate teza potrivit căreia sub egida Curții imperiale rusești s-ar afla un regat al României cu părți din Transilvania, Bucovina și Basarabia sau că statul românesc era un stat federal, operă a marilor puteri, că există suzeranitatea imperiului otoman și drepturile sale de a dispune de aceste teritorii ale noastre, demonstrând că formarea statului românesc a fost un proces istoric natural și ireversibil, iar diplomația europeană nu are ce face decât să recunoască și să sancționeze o stare de lucruri existentă. În coloanele ziarului, se va lansa într-o dezbatere acerbă de idei împotriva propagandei și politicii anexioniste rusești, începând cu articolul „În sfârșit vedem limpede” din 25 ian.1878, și de acum înainte problema Basarabiei se va afla pe primul loc în paginile ziarului. Problema ei va fi prezentată din perspectiva istorică și nu din anul 1812, căci spune Eminescu: „Iată în fine că sosi generalul Ignatiev pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 și că pentru Rusia numai aceea e drept, ce s-a făcut de atunci încoace”. Studiul „Basarabia” nu privește doar situația celor trei județe, ci a întregii provincii anexate de Imperiul țarist în 1812, este o lucrare de mare valoare istorică și științifică, dovedind că ea aparține românilor și numai ei au drept de a fi stăpâni, iar Dumitru Vatamaniuc în lucrarea sa cu titlul „Basarabia în viziunea lui Eminescu”, apreciază că ceea ce a realizat Eminescu este neegalat încă. Studiul istoric al lui Mihai Eminescu cu titlul „Basarabia” se înscrie printre lucrările fundamentale consacrate provinciei românești aflată între Prut și Nistru.
Directorii ziarului „Timpul” tot mai îngrijorați de polemica pe care Eminescu o întreține cu presa panslavistă și care irită Rusia, de angajarea ziarului în acest război ideologic, hotărăsc să-l scoată pentru o vreme din redacție. Spre a nu crea susceptibilitatea lui Mihai Eminescu, acestuia i se încredințează sarcina de a traduce primul volum din tratatul lui Eudoxiu Hurmuzachi „Fragmente zur Geschicte der Rumanen” și este trimis pe perioada mai-iunie 1878 la moșia lui Nicolae Mandrea de la Florești-Gorj. Dar, problema Basarabiei stă în atenția lui Eminescu și după ce revine la ziar; își intensifică accentele critice la adresa politicii duse de țariști, într-un articol cu titlul „Pe arborul tăcerii” descrie în culori tenebroase viața românilor aflați sub stăpânire rusească, ceea ce face ca I. A. Cantacuzino să-i ceară lui Maiorescu să îl domolească pe acest tânăr care persistă să facă din „Timpul” un „organ de presă personal, al simpatiilor și antipatiilor sale”.
El se angajează în apărarea Basarabiei cu toată puterea geniului său și capacitatea sa de analiză istorică, apelând la documente din arhive străine, la mărturiile unor călători străini, la cronicile românești și lucrările istoricilor români și străini, la documentele întocmite în cancelariile domnilor români și în cele străine, arătând : „Am răsfoit cărți, m-am folosit de munca altora, am adunat dovezi și am arătat că poporul român nu a renunțat la drepturile sale asupra Basarabiei și că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunța”.
