Mi-a venit un duh la poarta

 

Mi-a venit un duh la poartă. N-avea faţă. Cocoşat.

A intrat grăbit prin uşă. M-a privit. S-a hâţânat.

A batjocură. Închis-a chiar şi uşa, după el.

Deşi uşa-ncremenită, n-a mişcat din loc, defel.

 

Şi privindu-mă prin geamul ce ne despărţea, se-ntoarce

Către dreapta-mi. Intră-n casă. Eu fumam, pe scaun. Şi tace

Întunericul, în casă. Numai în bucătărie

Arde-un bec, ce-mi arătase chipul lui, de fiinţă vie.

 

Ce să fac? Eu, după dânsul, să îmi năvălesc în casă?

Şi să urlu: ieşi afară! Când ai mei dormeau? Să iasă

Drept din aşternut, să creadă când le-oi spune ce se-ntâmplă,

Că-s nebun, dintre aceia, cu vedeniile-n tâmplă?

 

Nu. Aştept. Nimic nu mişcă. Este linişte în casă.

Să mă bat, nu ştiu, cu duhul. Stau şi mă gândesc, la masă.

După ani şi ani, îmi vine chiar şi-un  gând. Că duhul, poate,

Mă va aştepta, odată, la un ceas, ce  îmi va bate.

 

Şi atunci, avertismentul, cel codat în poezie,

Este că mai e o viaţă. Poate chiar o veşnicie.

Când, asemeni lui, nici huma-mi, nu mai are carne, oase.

Intră doar, şi iese liber – prin materie:  uşi, sau case…

 

Poate duhul mă aşteaptă chiar în ceasul ce-mi va bate.

Când materia-mi se transformă într-un duh, ca dânsul, poate.

Şi mă va privi  în faţă, mă va cântări prea bine:

Şi mă va conduce numai, unde-i loc, şi pentru mine.

 

Înainte să apară, într-o oră prea târzie,

Când veni întâia oară, eu scriam o poezie:

Doamne- ocheşte-n veşnicie cu toţi sfinţii, la un loc,

Şi cu dracul, şi ordonă, drept în mine numai:  FOC!

 

 

5 -11 octombrie 2012

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns