Mi-a venit un duh la poartă. N-avea faţă. Cocoşat.
A intrat grăbit prin uşă. M-a privit. S-a hâţânat.
A batjocură. Închis-a chiar şi uşa, după el.
Deşi uşa-ncremenită, n-a mişcat din loc, defel.
Şi privindu-mă prin geamul ce ne despărţea, se-ntoarce
Către dreapta-mi. Intră-n casă. Eu fumam, pe scaun. Şi tace
Întunericul, în casă. Numai în bucătărie
Arde-un bec, ce-mi arătase chipul lui, de fiinţă vie.
Ce să fac? Eu, după dânsul, să îmi năvălesc în casă?
Şi să urlu: ieşi afară! Când ai mei dormeau? Să iasă
Drept din aşternut, să creadă când le-oi spune ce se-ntâmplă,
Că-s nebun, dintre aceia, cu vedeniile-n tâmplă?
Nu. Aştept. Nimic nu mişcă. Este linişte în casă.
Să mă bat, nu ştiu, cu duhul. Stau şi mă gândesc, la masă.
După ani şi ani, îmi vine chiar şi-un gând. Că duhul, poate,
Mă va aştepta, odată, la un ceas, ce îmi va bate.
Şi atunci, avertismentul, cel codat în poezie,
Este că mai e o viaţă. Poate chiar o veşnicie.
Când, asemeni lui, nici huma-mi, nu mai are carne, oase.
Intră doar, şi iese liber – prin materie: uşi, sau case…
Poate duhul mă aşteaptă chiar în ceasul ce-mi va bate.
Când materia-mi se transformă într-un duh, ca dânsul, poate.
Şi mă va privi în faţă, mă va cântări prea bine:
Şi mă va conduce numai, unde-i loc, şi pentru mine.
Înainte să apară, într-o oră prea târzie,
Când veni întâia oară, eu scriam o poezie:
Doamne- ocheşte-n veşnicie cu toţi sfinţii, la un loc,
Şi cu dracul, şi ordonă, drept în mine numai: FOC!
5 -11 octombrie 2012


Fii primul care comentează