Tinerete fara blazare, si speranta fara de moarte

Am cunoscut in Biblioteca Aman,
la intalnirea cititorilor cu scriitorul Dan Ionescu,
un om calofil,
tehnoredactat de natura
la dimensiunea si sensibilitatea plantelor
pe care le preda in orele de biologie.

Parea fragil ca ele,
dar undeva, in ochii patrunzatori si sinceri,
profesorul si inspectorul de biologie
si scriitorul Viorel Lazar
avea duritatea unui bland diamant,
mai ales cand era vorba de elevi
si zestrea pe care parintii si profesorii lor
le-au pus-o in ghiozdan:
Planeta Pamant.

Mai ales cand vorbea despre tineri
domnul profesor Viorel Lazar
devenea de-o tinerete cu ei.
Mai ales cand vorbea despre viata si mediu
domnul profesor Viorel Lazar
devenea un Ghilgames, un Enkidu, un Rege Arthur,
un Mester Manole,
sau un Zamolxe atent la suferinta firului de iarba.
Mai ales cand vorbea si scria despre rostul nostru etern
de atotveghetori si atotocrotitori  ai Universului
omul Viorel Lazar
devenea un Demiurg
care isi punea in slujba Terrei si oamenilor ei,
nemurirea.

Ii citeam in revista timisoreana TIMNEWS
povestirile atat de sensibile
incat ma miram cum mai pot sa existe
pe lumea marilor interese ale raului,
atat de omenesti interese ale binelui.

Azi am aflat ca domnul profesor Viorel Lazar
a facut o scurta plimbare in cimitir,
si a hotarat, prin bunavointa unui cancer la rinichi
cu metastaze la plamani
sa ramana acolo,
ca o piatra la hotarul
dintre bine si rau.

Ce a avut si are de spus
se pastreaza
in memoria tinerilor fara varsta
care au citit in sufletul sau.

23 noiembrie 2012