Avem si noi, costume, chiar Armani,
Si cine stie cate mai avem,
Cu mii de maini, de-am ajuta sarmanii,
Tot nu le-am face viata, un poem –
Scriem cu rima, ca asa ne vine,
Sa cerem poeziei, ajutor,
Cand premiile-n viata sunt putine
Ca sa alini atatea care dor –
Privim si noi, in preajma, cu mirare.
Ca tot ce observam, foarte atenti,
Pe cei mai mici, ii lasa-n resemnare,
Pe cei ce pot, si au – indiferenti –
Tot batem, telegrafic, la misive.
Le impartim pe mari, si pe oceane.
Si-n loc de-o mana-ntinsa, vin ogive
De lacomie, pofte, nervi, si toane.
Si oasele ne intra-ncet in ziduri.
E tot mai greu sa stii, si sa te misti.
Cei care vin, nu vor, in ganduri, riduri –
Nici marile iubiri , din lucruri mici.
Cu-atata neputinta grea pe mana,
Imaginand curiosi ce e usor,
Cadem mereu in dragostea pagana
De-a pune pasul razvratit – pe zbor –
De am avea si-o viata, dupa munca,
De-a ne aduce-aminte a iubi,
Am scrie-n ea o ruga, nu porunca:
Parintilor, sa dainuim copii…
18 iulie 2014
Fii primul care comentează