Forfotă mare pe aleile care şerpuiau printre zecile de cuşti, cu forme unice şi colorit divers, unde puteai admira animale bipede, patrupede, târâtoare sau zburătoare, terestre ori acvatice, aduse din toată lumea. Părinţii şi bunicii veniseră cu copiii sau nepoţii să-şi petreacă o dimineaţă de vară în minunatul parc zoologic, considerat de majoritatea un excelent punct de relaxare, educaţie şi documentare despre biodiversitate. Cei mici, după ce ascultau cu multă atenţie explicaţiile de la adulţi, îi bombardau cu o ploaie de întrebări ce începeau, de cele mai multe ori cu “de ce?”.
-De ce maimuţica este închisă în cuşcă? Vreau maimuţica, vreau să iau maimuţica acasă! striga cât putea de tare un băieţel drăguţ, cu părul cârlionţat, care dădea din mâini şi bătea din picioare.
-Ciprian, nu se poate! căuta să-l liniştească mama lui. Maimuţica este a Grădinii zoologice din acest parc. Nu putem s-o luăm acasă.
-De ce ? Eu vreau s-o luăm! Vreau să mă joc cu ea!
-Îţi promit că vom merge anul viitor în Africa şi cumpărăm una de acolo, continuă mama pentru a evita o scenă în public.
-Eu acum vreau să fie anul viitor, să mergem în Africa! striga în continuare Ciprian.
-Te rog, linişteşte-te, Ciprian! Nu mai este mult până la anul. Hai, să vizităm mai departe! Uite, puii de porc mistreţ! Iţi plac?
-Da.
-Sunt micuţi, supli şi foarte frumoşi!
-Da.
-Stau lângă mama lor şi sunt cuminţi!
-Nu sunt cuminţi.
-Ciprian!
-Au făcut prostii şi de aceea stau lângă mama lor.
-Ştii tu ce-au făcut? îl întrebă surprinsă mama.
-Nu, răspunse Ciprian.
-Au scăpat din ţarc, interveni un îngrijitor, care tocmai trecea pe lăngă ei şi auzise dialogul. I-am căutat câteva ore. Găsiseră un loc mai larg în gard, l-au forţat şi duşi au fost. Acum îi vedeţi, sunt bine.
-Ciprian, cum de-ai ştiut? întrebă mama, dar băiatul nu mai era lăngă ea.
-Ciprian?
-Aici, mamă! se auzi glasul băiatului într-un grup de vizitatori, care priveau cum câţiva lupi, care abia primiseră hrană, înfulecau bucăţi de carne.
-Nu te-am văzut când ai plecat de lângă mine!
-Să mergem, mamă! Nu-mi plac lupii. Sunt răi.
-De ce spui asta?
-Atunci când le-a fost servită masa, se uitau unii la alţii şi-şi arătau dinţii lor mari, mârâind furioşi.
-Şi de aceea sunt răi?! întrebă, mirându-se, mama.
-Da, pentru că dacă erau buni, ziceau că nu le foame şi nu mârâiau şi nu se uitau urât unii la alţii
-Asta este explicaţia ta ?
-Da, şi e adevarată, îi zise Ciprian mamei sale şi plecă mai departe.
-Genială explicaţie, murmură mama, scăpându-l din ochi pe băiat, care se pierdu într-un grup de copii ce se holbau la o familie de lei.
-Ciprian ? strigă mama.
-Hei!
-A!
-Ce are de gând să facă ?
-Băieţel, ai grijă ! Nu ai voie să treci de gardul protector!
-Întoarce-te !
-Nu întinde mâna! E periculos.
-Ce faci? Cum ai reuşit să ajungi acolo? se auzeau strigătele dinspre grup.
-Ciprian!? abia reuşi să articuleze mama lui, căci era convinsă că tot ce auzise i se adresau băieţelului ei.
-Ce curaj!
-Priviţi! Leii nu reacţionează. Mi se pare că băiatul i-a mângâiat.
-Atenţie, băieţel! Este foarte periculos.
-Retrage-te! să nu păţeşti ceva rău, se auzeau în continuare voci.
-Cine este cu acest băieţel? întrebă un lucrător de la zoo, care-l prinsese de mână pe Ciprian.
-Eu! zise mama lui, care surescitată, tocmai ajunsese în faţa gardului protector. Ciprian cum ai ajuns acolo?
-Doamnă, de ce nu aveţi grijă de copil? întrebă o voce din grupul în care veniseră foarte mulţi oameni, atraşi de evenimentul în desfăşurare.
-Sunteţi într-o grădină zoologică, nu trebuie să lăsaţi copiii nesupravegheaţi, se auzi o altă voce.
-Doamnă, este un miracol că băieţelul, care nu avea ce căuta aici, nu a păţit nimic, deşi, se pare că a băgat mână printre grilajul ce desparte cuşca leilor de al doilea gard protector, comentă îngrijitorul ce-l ţinea pe Ciprian de mână. Aveţi grijă de el sau, dacă nu-l puteţi supraveghea, nu mai veniţi în grădina zoologică, pentru că, iată, acum putea să fie rănit.
-Îmi cer mii de scuze, domnule! A fugit pur şi simplu de lângă mine. Am să merg cu el de mână până la ieşire, zise mama lui Ciprian şi, sub privirile dezaprobatoare ale celor de faţă, porniră spre poarta mare a parcului.
-Ciprian, ai reuşit să te dai în spectacol! M-ai făcut de râs! Cum ai putut să-mi faci una ca asta?
-Am vrut să mângâi leii, mamă!
-Dar a fost foarte periculos!
-Nu am păţit nimic, insistă Ciprian.
-Te puteau muşca de mână sau, mai grav, de fapt, nici un vreau să mă gândesc şi nici să mai discutăm, încheie hotărâtă mama. Sunt foarte supărată.
-Nu am vrut să te supăr, spuse Ciprian.
-Ai reuşit contrariul, murmură mama.
Păşeau tăcuţi prin tunelul umbros, clădit de frunzele falnicilor copaci ce mărgineau aleile parcului, cu spărturi mici, din loc în loc, pe unde treceau fascicule de lumină ce dungau asfaltul, băncuţele şi trecătorii. Mama era tare îngândurată şi contrariată de atitudinea fiului ei, pe care nu o putea aproba, dar nici judeca prea aspru. Ciprian era un copil bun, uneori cu manifestări sau pusee de gândire adultă. Abordau, deseori, în discuţiile lor, probleme actuale şi mamei îi plăcea puterea lui de judecată şi realism. Alteori se purta ca un copil care ar fi dorit luna de pe cer, aşezată pe pervazul ferestrei sale. În fond, era un copil.
De undeva, din mijlocul unor arbuşti foarte deşi, dincolo de aleea pe care mergeau, se auzeau slabe piuituri, ca nişte strigăte disperate de ajutor. Ciprian forţă, fără să-şi dea seama, strânsoarea mâinii mamei sale, dar nu izbuti, pentru că, intuind mişcarea lui, aceasta îl prinse de umeri şi-l trase spre ea, zicându-i:
-Nu, Ciprian! Stai lângă mine, n-ai să te duci acolo.
-Mamă, dar auzi şi tu! Cred că sunt nişte puişori, care au nevoie de ajutor.
-Aud, Ciprian! Dar nu te duci tu, chemăm ajutoare.
-Mamă! au nevoie de ajutor.
-Ştiu, dar găsim pe cineva să ne ajute.
Din partea opusă a locului de unde se auzeau piuiturile, veneau discutând doi lucrători ai grădinii, având asupra lor un fel de plasă mai mare de prins fluturi, cu o coadă lungă, o colivie mică din sârmă de inox şi un băţ.
-Trebuie să fie ascunşi undeva, pe aici, pentru că numai în direcţia aceasta o puteau lua, se auzi unul dintre ei.
-Aşa este, numai pe aici o puteau lua, dar au scăpat de mai mult timp şi mă tem să nu fi păţit ceva rău, adăugă cel de al doilea.
Ciprian şi mama lui îl recunoscură pe cel care vorbi ultimul, fiind vorba despre acelaşi îngrijitor de la cuşca cu lei, şi îi chemară pe cei doi, aratându-le locul de unde se veneau piuiturile.
-Hei! Tu eşti băieţelul de la cuşca cu lei. Mare curaj ai avut!
-Am greşit domnule! zise Ciprian. Mama s-a supărat pe mine şi nu m-a lasat să merg să văd ce fac puişorii aceia, care cer ajutor.
-A făcut foarte bine! Să vedem dacă sunt puişorii noştri. Cei doi se îndreptară spre pâlcul des de arbuşti, dădură la o parte câteva ramuri, apoi îngrijitorul zise:
-Vă mulţumim că ne-aţi chemat! Sunt cei trei puişori de găini pitice care au scăpat din ţarcul lor. Aşa păţim până cresc mai mari şi nu mai încap prin ochiurile plasei de sârmă.
Ciprian, care nu dorea să plece aşa repede din parc, rămase pe loc, să vadă cum salvează îngrijitorii cei trei puişori. După ce studiară mai bine pâlcul de arbuşti, unul din cei doi lucrători se aplecă, îndepărtă ramurile şi, folosind băţul lunguieţ, îl aduse pe unul din puişori spre el, până îl prinse cu mâna şi-l puse în cuşcă. Arăta ca un ghemotoc plăpând, cu mult puf gălbui, cap frumos conturat, cu cioc albicios şi doi ochi vioi. Piuia continuu, ca o alarmă anemică blocată. La marginea pâlcului îşi făcu apariţia al doilea puişor, dezorientat şi speriat ce scotea piuituri slabe şi uşor stridente. Ajunse, după ce a fost cules cu plasa asemănătoare celei de fluturi, în colivie, alături de frăţiorul său. Ciprian bătu fericit din palme. Doi pui fuseseră salvaţi.
-Avem o problemă, i se auzi vocea celui care avea bustul între arbuşti. Un puişor şi-a prins piciorul între două crengi şi a rămas blocat. Nu am cum să ajung la el. Dacă insist, risc să-l rănesc cu băţul. Locul este foarte strâmt. Numai un copil s-ar putea strecura până acolo.
-Un copil! făcu ochii mari mama lui Ciprian, şi-l strânse mai mult pe băieţel de mână.
-Mamă, lasă-mă să merg eu! Nu-i nimic periculos, îndrăzni Ciprian.
-Nu, Ciprian! M-ai sperit destul pentru azi. Nu te las.
-Mami, dar sunt în faţa ta! Nu mi se poate întâmpla nimic! se împotrivi Ciprian.
-Doamnă, de data aceasta băiatul are dreptate! zise îngrijitorul cunoscut. Nu este niciun pericol, iar noi suntem lângă el. Ştiu prin ce a trecut astăzi şi nu v-aş cere acest lucru, dar este singurul care poate salva puiul de găină.
Deşi speriată, mama acceptă cu greu şi, împreună cu Ciprian, se apropiară de arbuştii de dincolo de alee. Ciprian, la indicaţiile celui care căutase puii, trecu încet prin deschizătura făcută de acesta, ajunse lesne la puiul prins în laţul de ramuri, îi desfăcu picioruşul şi, cu el în mânuţă, apăru victorios dintre ramurile dese ale arbuştilor.
Mama, uitând cât de speriată fusese, bătu mulţumită din palme:
-Bravo, Ciprian!
-Felicitări, tinere! Tocmai ai salvat o viaţă, îi zise îngrijitorul. Ai mult curaj. S-o asculţi pe mama ta şi să nu te mai aventurezi la sălbăticiunile din grădină. Vino oricând aici şi-ţi voi spune povestea fiecărui animal de la zoo!
-Mulţumesc! Aşa voi face, îi răspunse emoţionat Ciprian.
Se apropie de mama lui, care-l răsplăti cu un sărut pe frunte, îi cuprinse mâna şi plecară liniştiţi către casă.
Aprilie 2010
Fii primul care comentează