Ar trebui să-mi fie milă de un (fost) să-i spunem amic pentru că, nu-i așa?, gândul lui a rămas suspendat. Însă, dacă și-a făcut-o cu mâna (banii lui), mai trebuie să regret că nu și-a împlinit ambiția spirituală?
Își dorea foarte mult un loc de regăsire, de liniște, de reculegere, unde, spunea el, să poată scrie o carte. El este preot ortodox în Germania și-l cunosc de mult timp. În 2007, am mai aflat câte ceva unul despre celălalt, datorită internetului. Nu știam unde ajunsese și ce mai făcea. Mesajul în reply, pe care mi l-a trimis, a fost emoționant.
Am căutat, împreună, loc sfânt pentru el. Mașina mea, un Matiz (atunci) albastru, a umblat pe unde, în alte condiții, n-ar fi avut ocazia. Am angajat, în „sfânta” căutare, și pe tatăl altei foste amice: omul se oferise să-i doneze un teren la Runcu, fără nicio pretenție materială. Preotul își făcea planul: Aduc, pe o mașină de transport, o casă de lemn (la patruzeci de milioane vechi atunci) din Germania, o voi fixa aici și mai mult nu-mi trebuie. Însă i-a trebuit. Până la urmă, printr-un fost coleg (de bază) al meu de facultate, a cumpărat teren în Tismana: pământul găsit! Și părintele continua să-și facă vocal planul: într-un colț al terenului, în marginea unei pădurice, fixa aceeași modestă casă de lemn, tot pe mașină adusă din Germani, cum pronunța el. Întâlnim trufie la preoți? Nu, îmi spuneam mie și oricui, Arian are vocație nemaiîntâlnită de preot. Considerând că Matizul meu și-a făcut datoria și, odată cu propriu-mi automobil, și eu, normal, amicul m-a uitat. De câte ori pe messenger îl mai întrebam ce face, mereu era ocupat și lucra la o teză de doctorat, cu temă schimbată și preschimbată. Aflând aceeași replică, am renunțat să-l mai interpelez. Îi era teamă că mă invită pe la Tismana? Să văd cum din mult invocata locuință de lemn a răsărit o pensiune?
Arian s-a schimbat în raport direct cu metamorfoza căsuței de lemn. Câtă vorbă încape într-un asemenea spațiu? Pe gânduri, am căzut eu.
Fii primul care comentează