Povestea vorbii

 

De Anton Pann

Un sultan odata umbland prin cetate

Pe jos cu vizirul in haine schimbate

Vazu inaintea-i o para scapata

S-o radica sangur plecandu-se-ndata.

Vizirul aceasta urmare vazandu-i

Si pazindu-i vreme l-a-ntrebat zicandu-i:

–         Ma iarta, stapane, pentru indraznire,

Ca imi sta in cuget o nedomirire:

Mi-a fost de mirare ca o para mica,

Care si nimica poate ca sa zica,

Un sultan ca tine, bogat cu haznale,

Sa te pleci la dansa, sa o iei din cale!

Sultanul raspunse: – Acel ce din fire

Va lua paraua in despretuire

Din putin sa-nvata intru nepasare

Ca sa nu se uite si la banul mare;

Omul care stie a trai cu pastru

Paraua o are la galben capastru;

Zisesi ca paraua nu e lucru mare,

Dar cat de greu este omul cand n-o are!

Paraua e mica, dar loc mare prinde,

Ca, cand iti lipseste, painea nu t-o vinde,

D-aceea paraua omul cel cuminte

Trebui ca pe galben s-o  aiba-nainte,

Ca joc cine-si bate s-ii da cu piciorul,

Cu vremea ajunge ca sa-i duca dorul.

Eu nu zic ca omul cumplit sa se faca

Si pana-ntr-atata argintul sa-i placa,

Incat sa ajunga la el sa se-nchine

Si sa ingrijasca numai pentru sine,

Ci zic ca la pastru firea sa-si deprinza,

Ca sa stranga, s-aiba atat pentru sine,

Cat sa poata face si altuia bine.

De ce pentru sine? Pentru vremuri grele,

Pentru niscai boale, pentru-ntamplari rele,

Cand se cheltuieste si castig nu este,

Pentru neputinte s-alte ca aceste;

Iar pentru alti cum? Ca mila sa-i fie,

Sa aiba sa scape oameni din robie,

Sa-si dea pentru suflet si bine a face,

Scapatati s-ajute, sirmani sa imbrace,

Pe cati prada focul, pe cati apa-neaca,

Pe cati ii las hotii in stare saraca,

Vazand sa nu-i lase-n lacrami sa ramaie,

Ci sa aiba-n mana cu ce sa-i mangaie.