Cand amintirea, cand mana…

 

A fost odată o curte, aproape pătrată –

Cu nuci pe lângă garduri, frumoşi –

Tu ai copilărit în ea toată, tată –

Eu, în vacanţe, când călcam pe la moşi –

 

Erau atât de departe de moarte

Bunicii, vecinii, şi tu, mai ales –

Îmi spuneaţi: învaţă, puiule, carte!

O să ne bei odată seva, în vers –

 

Ce soiuri de viţă ce nu se mai află,

Ce roşii, gutui, corcoduşe şi nuci

Creşteau în grădinile Orlei – odată –

Cum azi, cocârjate, cresc rânduri de cruci –

 

Atât de departe şi-atât de vândută

Îmi este grădina în care-aţi trăit,

Că iese din mine o pasăre mută

Să cânte cu sângele ei, sub cuţit –

 

Colind prin grădina din minte, şi-n casă

Când intru şi trec din odaie-n odaie,

m-aşteaptă familia din ceruri, la masă,

robind pentru mine, un Rege de paie –

 

pe unde-or fi fiii, copiii, nepoţii?

Unde, cei ce-au ieşit din ţărâna

În care intrară orlenii, cu toţii?

Le sărut când amintirea, când mâna –

 

Ce plin e pământul acesta de viaţă –

Doar pe afară rămân tot mai singuri,

Oltenii aceştia ce încă învaţă

Să-şi numere timpul,  din  linguri …

 

 16   mai 2012