Frica

Nouă zi. În frâu să-şi ţină tremurul şi toată frica,

Sub icoană, aşezată, îi vorbeşte Vasilica.

Are patruzeci de toamne. Şi-a fost – spune – asistentă,

Dar s-a rătăcit în minte. Mintea – ştiţi? – e repetentă.

 

Şi repetă voci şi spaime. Şi coşmaruri. Si chiar frica,

Fără nume, ce-o încearcă, de cu zori, pe Vasilica.

Şi-atunci vine să se roage, dar în felul ei, bizar,

Şade-n fund şi tot vorbeşte cu  icoana din altar…

 

Tace-apoi. Şi frica fuge, fuge drept la ea, în gând.

Şi femeia stă năucă, lângă Hristul ei, flămând.

Îi aduce, dimineaţa, şi împarte la meseni

Ce-or să vină, ceva fire de mărar, şi buruieni…

 

“Cu Biserica e bine!” Spune ciripind, de bine,

Veselă, “că are grijă de noi toţi, cum se cuvine”.

“Nu-i aşa?” Şi-ntreaga-i faţă parcă e o lumânare

Ce se bucură, când arde, de o zi de sărbătoare.

 

Da, e bine, foarte bine, cu Biserica – mult bine –

Are foarte multă grijă, în picioare de ne ţine,

Când – ştiţi? – mintea tot repetă spaime, voci, coşmaruri, frică,

Şi când lumea mare calcă, în picioare, lumea mică…

 

 19 octombrie 2012