Trăim într-o ţară paralizată de frică.
Unde te uiţi, vezi doar priviri îndărătul cărora se ascunde o altă părere, vezi zâmbete, care se nasc doar din dorinţa de a nu te contrazice, auzi cuvinte care îţi ţin isonul şi care îţi dau dreptate, când vocea care le rosteşte tremură. În general, lumea se teme. Se teme să îşi şi, în acelaşi timp, să îţi spună părerea. Este o teamă generală, pe care o au mai toate generaţiile, de la cei vârstnici, la cei maturi, care, din nefericre, îi molipsesc şi pe cei tineri.
Unii dau vina pe fostul sistem. Pe atunci, într-adevăr, nu ştiai, de multe ori, cu cine vorbeşti. Se putea întâmpla ca la un meci de tenis, de pildă, când schimbai terenul să mai schimbi şi două cuvinte. Şi te trezeai a doua zi anchetat. Indiferent dacă îl considera prieten sau nu, românul îl bănuia pe cel de lângă el de turnătorie. Şi azi e la fel de bănuitor. Se teme în continuare. Se teme şi tace.
Iar din tăcere se nasc cei care fac legile, cei care le încalcă, din tăcere se întrupează corupţia.
Faptul că şi în trecut puteai să îţi deschizi gura nu este un lucru neştiut. Am chiar în famile exemple destule. Exemple de oameni care s-au opus, la un moment dat al vieţii lor sistemului, care au avut de suferit de pe urma sistemului, dar care au preferat să rămână demni cu orice risc.
Unii au supravieţuit prin tăcere. S-au închis în sine şi au suportat cu stoicism ani în şir. Nu este neapărat varianta optimă din punctul meu de vedere, dar este o re-acţie. Măcar ceva.
Însă, într-un fel sau altul, marea majoritate a românilor a supravieţuit unui sistem represiv prin autoconservare. Prin cuvinte bine alese, care să nu jignească, prin laude nefondate, prin afirmarea unor păreri false, prin disimulare. Nu ştiu dacă este sau nu laşitate, însă în niciun caz nu este vorba despre eroism. La fel cum nu este un eroism nici să fi turnat şi apoi să devii anticomunist. Dar acesta este un subiect în sine, pentru altă-dată.
Despre acel sistem în care toţi au tăcut, majoritatea îşi aminteşte încă şi astăzi cu teamă. Cu teamă, dar cu privirea spre viitor.
Un viitor pe care eu nu îl înţeleg. Fiindcă suntem înconjuraţi, cum spunea un bun prieten al meu, de ghiocei. Românul, spunea el, are poziţia ghiocelului. Cu capul mereu plecat. Umil, cu capul mereu plecat.
Astăzi lumea se teme în continuare să vorbească. Astăzi când, vorba vine, trăim într-o minunată libertate, toţi te sfătuiesc să taci.
Să taci fiindcă deranjezi, să taci fiindcă îţi pierzi slujba, să taci, fiindcă nu îţi mai poţi întreţine familia. Să taci.
Asta este lecţia pe care am preluat-o din comunism şi o ducem cu stoicism mai departe. Ceea ce nu înţeleg însă aceşti oameni este că, atâta vreme cât tăcem, ne merge, poate, pe plan individual bine. Poate ne este asigurată pensia, poate mergem an de an în concediu. Dar nu cred că asta este soarta noastră astăzi, la aproape un sfert de veac după revoluţie, după acel decembrie ’89 în care, să nu uităm totuşi, oameni au murit pentru ca, de ce nu, să pot scrie aici şi acum aceste rânduri, iar Dumneavoastră să le citiţi. Restul este într-adevăr istorie, dar una urâtă, de care ar trebui încetul cu încetul să ne despărţim.
Prin tăcere nu schimbi societatea. Laşi doar răul să dăinuie. Nu cred că este de datoria noastră să asistăm pasivi la trecerea istoriei pe lângă noi. Dacă avem cât de cât conştiinţă, trebuie să ne implicăm în destinul nostru colectiv.
În ce mă priveşte, nu ştiu cât pot schimba, dar, cel puţin, am conştiinţa împăcată: nu tac.
Fii primul care comentează