Nu ştiu de ce, dar puţini par să realizeze că orice interdicţie duce tocmai încălcarea ei. Şi aceasta, de parcă nu am avea exemple destule în istorie, de parcă noi am fi primii care o descoperim.
Dar sã aruncãm o privire asupra interdicţiilor – mai mari sau mai mici. Evident, în acest caz, putem porni mica noastră călătorie în lumea celor de nefăcut din mai multe perspective. Pe de-o parte, putem începe cu o formulare ambiguă – prima interdicţie. Formulare ambiguă, fiindcă poate să însemne deopotrivă prima interdicţie pe care am trăit-o în prima noastră copilărie, formulată de părinţi, ori de adulţi în general, dar şi o altă interdicţie, venită tot din partea unui părinte, adresată nouă însă indirect, mai exact lui Adam de către Tatăl ceresc. Pe de altã parte, putem să ne oprim puţin la semafor, de pildă, dacă suntem pe stradă, şi să coştientizăm semnificaţia culorii roşii; putem la fel de bine să ne uităm la maşinile parcate sub semnul de oprire interzisă, putem să ne indignăm de cele ce vin, mai des sau mai rar pe contrasens, putem să…. Cu alte cuvinte, indiferent de unde pornim, din trecutul istoric, din propriul nostru trecut sau din prezentul imediat, suntem înconjuraţi de interdicţii, de îngrădiri. De diverse jaloane, printre care trebuie să ne găsim, fiecare, propriul drum.
În condiţiile în care aceste oprelişti sunt inevitabile, întrebarea care se iscă este: ce facem noi cu toate aceste interdicţii, cum reacţionăm în faţa lor? În principiu, cam la fel – de la caz la caz, însă cu nuanţe diferite. Le încălcăm. Din motive multiple, dintre care unele par să fie nobile, altele contrafăcute, dar cert este că, într-o proporţie mai mare sau mai mică, totuşi le încălcăm. Sigur, nu pe toate. Dar suficient de multe ca să avem (unii dintre noi) remuşcări şi, în acelaşi timp, suficient de puţine ca să fim liniştiţi că se poate şi mai rău.
De fapt, încălcarea unei reguli este condiţionată de regula în sine. Astfel, dacă lui Adam nu i s-ar fi impus să nu muşte din fructul oprit, nici nu i-ar fi trecut prin cap că se pune problema dual: să muşte sau nu. Dacă nu ar fi existat regula, Adam se putea plimba bine mersi prin Eden, de mână cu Eva, şi totul decurgea altfel. Atunci şi pururi.
Dacã e să rămânem la exemple biblice, putem enumera atât cele zece porunci, precum şi multe alte exemple din Vechiul Testament, în care omul trece peste cerinţele divine. La fel însã este oriunde, oricând.
Întâmplarea face că, tocmai acum, la începutul Campionatului European de fotbal, mã aflu în Germania. Şi tot întâmplarea face cã nu voi discuta despre interdicţiile pe care germanii le respectã poate mai mult decât oricare alte popoare (nefiind, neapãrat, o trãsãturã înnãscutã, ci înţelegerea de generaţii că repercusiunile, uneori incomode, ale sfidării unei reguli pot fi evitate foarte simplu prin respectarea ei), ci despre sentimentul lor naţional .
Fiecare popor are un sentiment naţional, fie că unii îl afişează mai mult, fie că alţii mai puţin. (Şi, evident, nu mă refer aici nicidecum la acel naţionalism reprobabil, specific primatelor sau celor aidoma lor.) Faptul că sentimentul naţional se manifestă şi în cazul meciurilor de fotbal este cunoscut. La fel de cunoscut este că, în afara unor huligani, ale cãror acte reprobabile sunt condamnate pe orice stadion sau în orice oraş din lume, mai exsită marea masă a consumatorilor de fotbal, care îşi manifestă simpatia pentru echipa naţională, care se bucură când ţara căreia îi aparţin câştigă sau este în avantaj.
Aşa se face că în Germania, ţară cu o istorie relativ recentă reprobabilă, sentimentul naţional pozitiv nu s-a mai putut manifesta multă vreme. Aşa se face cã, începând din, aproximativ, 2006, de la respectivul Campionat Mondial de fotbal, Germania a început să încalce “regula” tăcerii şi să se bucure, coram populo, de propria echipã, de succesele ei, dar şi sã fie tristă de înfrângerile ei. Lumea iese în stradă şi urmăreşte, la o halbã de bere şi la un cârnat fript (micii lor), meci după meci. Şi vezi oameni îmbrăcaţi în tricouri ale echipei naţionale, îi vezi fluturând steguleţe naţionale, pe care le arborează uneori la maşini, îi vezi având pe chip culorile naţionale, îi vezi cu steaguri la ferestre şi la balcoane, îi auzi cântând diverse imnuri de încurajare, îi auzi scandând pe stradă numele ţării lor.
Până acum câţiva ani, toate acestea erau de neconceput. Până acum câţiva ani, trecutul apãsa şi asupra acestor simple sentimente de bucurie, general umane. Mai mult, dacă te uiţi cu atenţie, vezi că bucuria victoriei este dublată de bucuria de a fi depăşit etapa în care nu se puteau bucura decât între cei patru pereţi ai locuinţei. Íi vezi bucurându-se paşnic, la fel cum s-ar bucura oricine de pe pãmânt într-o situaţie asemănătoare. Să le înţelegem, aşadar, euforia şi să le respectãm dreptul de a se bucura.
Fii primul care comentează