Când vorbim despre ţara noastră, respectiv când o facem noi, românii, o vorbim de cele mai multe ori de rău. Asta însă, după cum am observat, în marea noastră majoritate nu o facem din lipsă de respect pentru ţară, ci pentru că ne pasă prea mult de ea. Fiindcă vrem şi noi să fim ca ei (i.e. occidentalii), pentru că vrem să nu mai fim priviţi cum suntem, fiindcă vrem, în cele din urmă, să revenim acolo unde am fost cândva, unde ştim că am fost – o ştim din poveştile bunicilor, ale părinţilor, în fine, ale unor rude care îşi aminteau şi de o altă Românie, nu doar, ca noi, de una – aş spune cenuşie, dar era, mai degrabă roşie. Avem mereu această nevoie de comparaţie, avem mereu dorinţa de a arăta că lucrurile stau altfel tocmai fiindcă noi suntem singurii care ştim că lucrurile au stat altfel. E drept, rare, dar ele există, sunt cazurile în care unii o vorbesc doar din rea voinţă de rău. Dar asta e o altă poveste.
Cert este că, deşi noi vrem să ne găsim în lume un loc cu care să ne mândrim, lucrurile stagnează. Din motive multiple, asupra cărora voi reveni într-un viitor nu foarte îndepărtat. Şi la fel de cert este că nu poţi aştepta de la o ţară care a trecut vreme de o jumătate de secol prin cea mai grea dintre dictaturile comuniste să se transforme peste noapte. Cineva spunea – fie că ne convine sau nu – că pentru a schimba o mentalitate ai nevoie de exact aceeaşi perioadă care a schimbat-o iniţial. Dar despre toate acestea, cum spuneam, altă dată.
Deocamdată vreau doar să reţinem că noi ne dorim de la ţară mai mult, că ştim că se poate mult mai mult şi că vedem cum ne învârtim în jurul cozii. Dar asta nu înseamnă că de douăzeci de ani încoace lucrurile nu s-au schimbat deloc. Dacă e să privim cu adevărat în trecut, dacă e să ne amintim de rafturile alimentarelor cu murături, de pachetele de gheare de găină, de eternul muştar, de (între timp o imagine supralicitată) adidaşii de Scorniceşti, de cărţile la pachet, de teamă în general, de lipsa unor elementare obiecte – am evoluat mult. Şi nu este vorba, trebuie spus răspicat, de o evoluţie doar materială, ci şi de una spirituală. Suntem un popor (pentru a evita termenul de tranziţie, care provoacă multe alergii) în plină evoluţie, în schimbare, în plină adaptare. Toate astea le ştim cu toţii, doar că uneori ni se par prea lente, alteori, deloc existente, alteori avem impresia că batem pasul pe loc, alteori chiar că ne întoarcem în timp. Însă, în mare, lucrurile se urnesc, repet, chiar dacă nu atât de repede pe cât ne-am dori-o noi.
Asta este perspectiva noastră. Priviţi din afară, lucrurile stau uşor diferit. Şi noi, în paranteză fie spus, ştim asta foarte bine. Sunt câteva clişee de care nu putem scăpa, sunt câteva lucruri pe care un străin vrea să le găsească atunci când vine în ţară, pentru ca aşteptările lui să nu fie înşelate.
Ce se ştie despre noi în Europa, respectiv în lume? – Că România este o ţară în care domneşte corupţia, că pretutindeni sunt copii ai străzii, că rata prostituţiei este mare, că suntem ostili homosexualilor, că suntem o ţară săracă, în care nimeni nu îşi permite nici măcar o coajă de pâine, o ţară din care toţi vor să fugă pe cât de rău ne merge, unde doar urşii, lupii (pe care i-am exportat în urmă cu câţiva ani masiv în Franţa) şi natura neprihănită fac parte din categoria prejudecăţilor pozitive. De asemnea, ei ştiu că există Casa Poporului (i.e. Palatul Parlamentului), ştiu de „castelul Bran al lui Dracula”, ştiu şi de Ceauşescu, dar care a fost bine văzut de Vest. Hagi, Steaua Bucureşti şi Nadia Comăneci completează imaginea noastră – doar cei mai „educaţi” ştiu şi de Ţiriac sau de Ilie Năstase. Dar cam atât.
Ce facem noi ca să le arătăm o altă faţă? – Cam de fiecare dată când pleacă un român în Occident, începe să se plângă de cât de rău îi merge. De unde şi ideea celor de acolo că suntem o ţară săracă. Dacă însă îşi permite mai multe decât un vestic, dacă are o maşină mai scumpă decât media, el este automat exemplul tipic al românului corupt. Dacă vorbeşte despre munţii României în Elveţia, i se va râde în nas. Dacă vorbeşte despre mare în Italia sau Franţa, aşişderea. Dacă va spune că s-au schimbat cu adevărat lucrurile, i se va spune că mai este un drum lung până acolo. Dacă se apucă să fure, va confirma tot ce se credea despre ţară.
Ce aşteaptă un străin când vine în România? – Înainte de toate, să fie o ţară ieftină. Cum să fie o ţară subevoluată, în care trăiesc doar hoţi şi alte asemenea făpturi pierdute în tranziţie, o ţară scumpă? Ei vor cam asta: să nu cheltuiască nimic, să aibă aura unor fiinţe supraumane, care cu un pix şi cu o pungă (goală, evident) îţi fac un cadou pentru care le rămâi veşnic recunoscător, care, dacă îţi dau o coajă de pâine şi o ceapă, te hrănesc, pe tine şi toată familia ta de copii ai străzii, de fete care se prostituează de la o vârstă fragedă etc. Ei vor să meargă la munte şi la mare, dar, dacă se poate, să nu dea bani, ci să primească, ei vor să vadă oameni stând la coadă pentru lapte şi ouă, oameni prost îmbrăcaţi şi traşi la faţă, oameni care se zbat între o limită a unei nefericite existenţe şi între cei aflaţi la marginea societăţii.
Dar vor să vadă castelul Bran şi Casa Poporului, vor să audă cum ne-a distrus comunismul şi, mai ales, nu vor să înţeleagă că, între toate acestea, există şi o altă Românie, prezentă cu sau fără voia lor, ba mai mult, cu sau fără voia noastră.
Fiindcă această Românie este cea care închide între triste şi cu adevărat sângerânde paranteze anii dictaturii comuniste, nişte paranteze care, cu noroc, se transformă, încet dar sigur, în nişte proeminente cicatrici. Este vorba despre România care îşi spune povestea prin clădiri, prin locuri, şi România care trăieşte azi şi care infirmă cu obstinaţie – şi bine o face – părerile lor.
Fiindcă, bună sau rea, cu o mai rapidă sau mai lentă schimbare, ea este pe drumul cel bun. Chiar dacă mergem la Marea Mediterană (fiindcă este mai ieftin ca acasă) ori la schi în Austria (fiindcă este mai ieftin ca acasă), chiar dacă mergem „la lucru” în Vest (şi astfel ne creşte PIB-ul), chiar dacă la noi prostituţia (încă) nu este instituţionalizată, chiar dacă avem salarii mizere şi preţuri mai scumpe ca în Occident – continuăm să existăm. Şi asta nu doar că uimeşte, făcând din noi un popor paradoxal, ce greu poate fi înţeles, dar ar trebui să ne dea nouă, celor care privim spre ei, siguranţa că nu am apucat-o pe un drum greşit.
Fii primul care comentează