Cantecul lui Orfeu

De la o foarte-ntunecată vreme

Îmi vin în curte multe coțofene –

După cum știți – mai neaoșe, străine –

Ele mănâncă pui, de pe la mine –

Și lasă-n urmă țipete de jale,

Cinism pragmatic, și speranțe. Goale.

–         Măi păsări negre-n frac pe alba burtă,

Vedeți și voi că viața ne e scurtă,

Ce să vă spun: că suntem sclavi, pieii roșii,

Evrei, și negri, lumpeni, la toți Boșii?

Intrați pe lume pe un caz de boală,

Ca să ieșim pe cale naturală,

Pentru profitul sângelui din vene

De Euro-Rad-Terra Coțofene?

Voi luați, de-aici, un pic, de-aici, un pic,

Din minți de geniu, fabricați în spic

Otravă  cu otravă, prin putere –

Dați tot ce nu ne trebuie, și ne cere –

Răriți, cu 6 norme de părinți,

Și sloi-copii pe drumuri către “Sfinți”,

Și-amar certați că nu ne dăm la câini,

Nici sufletul, nici țara de români –

Voi ocupați, furați, tot mai viclene,

Cu arme, cântec, bani… de coțofene,

De parcă-o Lume are Intifada

În Turnul vostru: Coțofaniada…

V-aud în jur cum cereți: Alfa, Tau,

Elite poliglote-n limba : “Crau!”

Doar în română, știți, nu aveți rost –

Precum trăiți, așa vorbiți de prost…

Eu v-aș dori tot păsăretul greu

Ce-l tot ascult și port, în jurul meu,

De coțofene, ce au tot ucis,

Să îl aveți la voi – în Paradis.

Și în final, cu mâna pe papir

În loc de liră, vă clamez: ‘Sictir!”…

( adică vă trimit, civilizat, la origini, dacă le aveți )

10 septembrie 2014