Cântecul mâinilor, auzul ochilor

“Dacă deschizi ochii bine, poţi vedea stelele a căror muzică o auzi demult”.

Elevii Centrului Şcolar “Beethoven” nu au auzit niciodată muzica stelelor. Şi nici nu o vor auzi vreodată.

            Le-au  rămas pentru ascultat, numai ochii. Şi pentru grăit, numai mâinile.

           Două mâini, cu trei degete strânse căuş, ca un potir de ghiocel, legănate în aer, înseamnă “Colindăm”.  Este gestul colindătorului care scutură un clopoţel.

            Mâinile ne colindă din nou. “Colindăm”.

         Două palme ridicate, cu faţa spre noi, care coboară, cu degetele fluturându-şi falangele, înseamnă “iarna”. Este gestul cu care Dumnezeul Tăcutei Simfonii Universale răsfiră din nori, fulgi de zăpadă.

            Aşa începe pentru elevii fără grai şi auz, un colind.

            “Colindăm, colindăm, iarna”

            Gesturile şi  ochii. Pe acompaniamentul tăcerii. Acesta este colindul lor, încropit dintr-un  alt fel de alfabet.

            Fiecare deget, clapa unui pian.

            Fiecare mişcare, o apăsare pe clape.

            Fiecare nuanţă, un ton, un timbru, o măsură, un ritm.

            Grupul de colindători nu a auzit şi nu va auzi niciodată.

            Dar cântă cu mâinile. Şi ascultă cu ochii.

            Un colind pe care îl aud numai sufletele lor.

            Îi privesc şi mă gândesc în faţa câtor simfonii universale ale binelui şi frumosului, mâinile celor care aud şi vorbesc adastă indiferente să imagineze speranţa, iar ochii şi urechile lor  rămân în voluptatea întunericului şi a surzeniei.

            Colindul elevilor continuă.

            O palmă deschisă, care se roteşte, peste încheietura altei palme deschise, fixă.

            Două palme care se deschid, ca o fereastră.

            “Pe la uşi, pe la fereşti “.

            Gest de clopoţel.

“Cu colinde”…

            Palmele lor, depărtate, în unghi drept, se apropie, şi îşi ating vârfurile degetelor, strânse mănunchi. Apoi palmele se depărtează iar, spre unghiul drept.

            Două aripi, vâslind prin aer.

            Zborul este românesc. Românesc înseamnă zbor.

            …”româneşti”.

            Românesc este şi motto-ul şcolii “Beethoven” , în toată cunoaşterea şi libertatea lui etern umană.

            “Daţi-le aripi şi lăsaţi-i să zboare”.

            Fiecare deget, pana unei aripi.

            Fiecare mişcare a palmei, un elan al vieţii.

            Fiecare câtime de înţelegere şi armonie, un început de  plutire şi bucurie.

            Oda Bucuriei Zborului Universal.

            17-18 decembrie 2012, Craiova