“Raymond Aron a fost bolnav acum catava vreme. Odata vindecat, spunea: “Acum sper sa-mi ramana cativa ani pentru a lucra.” Pentru el, viata inseamna munca. Cat de diferite sunt firile! Exista oameni, ca Raymond Aron, care traiesc pentru a lucra, eu lucrez pentru a trai. Imi este destul de greu sa traiesc, dar sa mai si lucrez. Desi munca este plicticoasa, este inca si mai plicticos sa nu lucrezi deloc. Dandu-mi seama ca nu mai pot face nimic, fie cat de putin, pentru a schimba cursul lucrurilor, stiind ca toate eforturile mele de abia ajung sa adauge o mica picatura in ocean, sunt absolut constient ca eforturile mele sunt zadarnice. Poate ca sunt prea ambitios. Aduc marturii, nimeni nu ia in considerare marturiile mele. Scriu deci numai pentru a ma exprima. Dar cine sunt eu pentru a avea dreptul sa ma exprim? Dealtfel, toata lumea se exprima. Un haos asurzitor, inutil, de neauzit, de neinteles. “
Eram in anul IV de facultate. Aveam un profesor cumplit la calculatoare. Cernian Oleg. Spaima tuturor studentilor. Dar mai ales a celor mai slabi. Examenul debuta de regula cu un atac psihologic asupra candidatului. Ce ai mai citit in afara materiei? Ai auzit de cutare carte? Spune-mi ceva din ea. Ce parere ai despre…? Puteai sa fii relativ mediu pregatit, dar puteai claca in fata acestui asalt. Daca il treceai, daca isi dadea seama ca esti stapan pe tine, ca nu te pierzi, ca esti logic, ca ai argumente, poate chiar unele care il depaseau, profesorul devenea curtenitor. Galant. Elegant. Se retragea, si te asculta atent. Rar, iti mai punea cateva intrebari usoare. Dar mai puteau exista, la examene, sau cursuri, si alte sicane.
Erau studenti care acuzau aceste metode. Examenul de calculatoare era o problema. Chiar si in sedintele de partid. Studentii buni erau rugati sa ii ajute pe cei cu probleme. Asa a venit la mine in apartament colegul meu Giurca Octavian. Un practician desavarsit. Odata, carul televiziunii national a ramas in pana la teatrul national, inaintea unui spectacol. Nimeni nu putea sa depaneze pana. Prin preajma, s-a ivit Octavian. A cerut sa fie lasat sa depaneze carul. A reusit. Era un televizorist de exceptie, si un spirit enciclopedic. In acelasi timp, un protestatar vulcanic. Fusese dat afara dupa 3 ani la Facultatea de Electronica Bucuresti, pentru ca demonstrase impotriva politicului.
I-am tot explicat diagramele Veight-Karnaught. Asculta. La un moment dat, m-a oprit. Tu cum reusesti? Ce anume, Tavi? Sa inveti? M-am blocat. Invatatul unei materii care iti place, la un profesor bun, pe care il admiri, este o bucurie. Dar i-am spus altceva. Stii, cred ca pot sa invat pentru ca fac sport. Acolo am invatat sa ma domin. Ca sa ii domin pe altii. Acolo am invata perseverenta. Ambitia. Lupta cu mine insumi. Si apoi, stii, Tavi? Minte sanatoasa, in corp sanatos. Te admir, mi-a spus.
Dar ambalajul acesta material, in care au loc bucuriile noastre, cedeaza. Poate la mine, prea repede. Mi-am si batut joc de el. Astfel, la 51 de ani, sunt un peste in descompunere, intr-o conserva fizica, si psihica, care nu mai ofera prizonierului bucuria de a trai, decat in momentele de gratie cand mai realizeaza milionimi din randamentul de odinioara. Ceea ce nu trebuie sa uit, este ca lumea nu este a mea. Nu a inceput, si nici nu se termina cu mine. In scris, sau traire, eu am avut in timpul vietii numai ocazia de a rata genul. Am fost un zgomot alb, in “haosul asurzitor, inutil, de neauzit, de neinteles”. Si totusi, chiar daca as ramane cu memoria, doar – desi Dumnezeu, prietenul meu atat de inteligent incat nu il inteleg aproape deloc, care stie tot, imi spune ca nu voi ramane nici cu ea – as retrai atatea ipostaze ale Raiului pamantesc incat ma vor face sa explodez de bucurie, si sa formez, la fiecare astfel de Big-Bang, alt univers, caruia savantii ii vor spune, in limbajul lor atoatestiutor, Rai…
23 ianuarie 2013
Fii primul care comentează