Gandacul de nicaieri

Uneori, îți vine să te duci dracu’ –

Îmi spunea gândacul meu de bucătărie –

Nici arcușul tău,

Nu mai e destul de tare,

Să răstorni peste el,

Țipând de plăcere,

Vioara bucătăresei –

Nici ea

Nu mai suportă măcar,

Să-i ridici

Cu elitrele,

Rochia de seară –

 

Ce dracu’ să fac?

 

Îmi vine să mă dau

Cu creierii

De toate țevile de canalizare –

Și ea, chiar asta îmi spune,

la nervi,

Când îmi ard –

 

Fi-ți-ar creierii ai dracu!

 

Eu, gândacul,

Sunt închis

În bucătăria aceasta

Cu tine,

Omule,

Și dacă nu te-aș avea pe tine

Nici nu aș avea cui

Să-i fac

Zborurile

Atât de înalte…

Gândacul meu de bucătărie

E unul aparte.

El – nici nu există.

Totul

Este o închipuire

A singurătății mele deșarte.

Totuși, îmi spune,

 

Nu veni, lume,

La mine

 

Cu antenele tale sensibile

de țopi, și de țoape…

 

 

3 august 2016