Uneori, îți vine să te duci dracu’ –
Îmi spunea gândacul meu de bucătărie –
Nici arcușul tău,
Nu mai e destul de tare,
Să răstorni peste el,
Țipând de plăcere,
Vioara bucătăresei –
Nici ea
Nu mai suportă măcar,
Să-i ridici
Cu elitrele,
Rochia de seară –
Ce dracu’ să fac?
Îmi vine să mă dau
Cu creierii
De toate țevile de canalizare –
Și ea, chiar asta îmi spune,
la nervi,
Când îmi ard –
Fi-ți-ar creierii ai dracu!
Eu, gândacul,
Sunt închis
În bucătăria aceasta
Cu tine,
Omule,
Și dacă nu te-aș avea pe tine
Nici nu aș avea cui
Să-i fac
Zborurile
Atât de înalte…
Gândacul meu de bucătărie
E unul aparte.
El – nici nu există.
Totul
Este o închipuire
A singurătății mele deșarte.
Totuși, îmi spune,
Nu veni, lume,
La mine
Cu antenele tale sensibile
de țopi, și de țoape…
3 august 2016


Fii primul care comentează