Noi dam din nou, in pace, in mintea de copii…

 

De ce mai are lumea, si dragostea, un rost,

Cand n-am ramas copiii, copiiilor ce-au fost?

Cand fotbalul cu-o piatra, si –un joc de lapte gros,

Nu ne-au ramas si si astazi, tot ce e mai frumos?

 

De ce nu ne ascundem prin curtile pustii,

De chipurile celor ce am ramas copii?

Si nu sorbim cu ochii, la scolarite, roca?

Si nu jucam pe timbre, sau nasturi, cioca-boca?

 

De ce nu mai bem apa, din tasnitori de fier?

De ce nu mai ajungem, macar, pana la cer?

De ce, murdari de creta, in loc de uniforme

 Spalam copilaria, in alte limbi diforme?

 

De ce nu ne mai prindem in dansuri, fata-n fata,

Ci tot privim la altii, dansandu-ne pe ata,

De ce –ascultam pe altii, drogandu-ne cu spor,

Si am uitat deodata, sa mai cantam la cor?

 

De ce –am ajuns, cu-ncetul, un fel de spectatori,

Uitand de bucuria de buni nemuritori,

Uitand de bucuria de-a fiinta, de-a fi

Nu  consumate umbre , ci jocuri de copii ?

 

De ce, de ce e lumea un joc tot mai matur

De umbre ce dau roata pamantului obscur,

Imbatranind mai iute, si parca morti, de vii,

Predand lumina beznei destepte, la copii?

 

Si uite ca nici mersul, nu-l mai avem de mers

La jumatatea vietii – doar jumatati de vers,

Dar cat este de bine, nu-i chip a multumi,

Ca dam din  nou, in pace, in mintea de copii…

 

 14 mai 2013