De multe ori, fără să ne dăm seama, îi privim pe cei din jur printr-un filtru gros, construit din așteptările noastre. Așteptări despre cum „ar trebui” să reacționeze, ce „ar trebui” să spună, ce roluri „ar trebui” să joace în viețile noastre. Și fără să vrem, nu mai vedem omul, ci proiecția.
Am întâlnit de nenumărate ori în cabinet situații în care oamenii sufereau nu pentru că ceilalți le făcuseră rău intenționat, ci pentru că acei „ceilalți” nu s-au ridicat la înălțimea unui scenariu interior, adesea nespus. Așteptările noastre devin niște “ochelari de cal “ ai relațiilor. Ne împiedică să fim curioși,empatici,deschiși. Să vedem ce este cu adevărat în fața noastră, nu doar ce am vrea noi să fie.
Așteptările reprezintă nevoia noastră de control…punct de vedere psihologic, așteptările vin dintr-o nevoie profundă de predictibilitate. Vrem să știm ce urmează. Vrem să simțim că avem un oarecare control asupra lumii din jurul nostru. Așa că ne creăm povești despre ceilalți. „Dacă e prietenul meu, va fi mereu acolo.” „Dacă ține la mine, nu mă va răni.Dar oamenii sunt mult mai complecși decât aceste enunțuri. Și nu sunt creați să se încadreze în modelele noastre mentale.
A învăța să-i privim pe ceilalți dincolo de așteptări este, de fapt, un exercițiu de maturitate emoțională. Înseamnă să-i întâlnim așa cum sunt…nu perfecți, nu ideali, ci umani. Cu propriile lor ritmuri, frici, ezitări, capacități și limite. Asta înseamnă să ne ajustăm constant “lentila”.Să fim flexibili. Să nu fixăm în piatră un rol pentru cineva, și apoi să ne supărăm că nu joacă piesa așa cum vrem noi.
Îmi amintesc de o pacientă care se simțea profund rănită pentru că mama ei, în momentele grele, nu o suna niciodată prima. A crescut cu ideea că o mamă grijulie trebuie să-și verifice copilul necontenit. În terapie, am explorat împreună povestea de viață a mamei. Femeia fusese crescută într-un mediu rece, în care vulnerabilitatea nu era încurajată. A învățat să iubească în tăcere, prin fapte mărunte, nu prin vorbe sau gesturi evidente. Când clienta a început să o vadă pe mama ei așa cum era, nu cum și-ar fi dorit ea să fie, s-a produs o eliberare. Nu mai suferea pentru că mama nu era „ideală”; în schimb, a început să recunoască formele ei autentice de afecțiune. Relația s-a schimbat. Nu pentru că mama s-a schimbat, ci pentru că a fost privită cu ochii deschiși.
Când renunțăm la așteptări, începem să vedem
Poate că cea mai frumoasă parte a acestui proces este că, în momentul în care renunțăm la așteptări, începem să vedem cu adevărat. Să vedem omul din fața noastră cu tot ce este el…Uneori mai puțin decât ne dorim, alteori mult mai mult decât am fi putut anticipa. Dar vedem real, nu imaginar.
În relațiile autentice, nu ne iubim unii pe alții pentru ce ne oferim în schimbul așteptărilor, ci pentru că ne alegem conștient, zi de zi, așa cum suntem. Și asta presupune curaj: curajul de a renunța la ideea că știm cum „ar trebui” să fie ceilalți.
Te invit, ca exercițiu personal, să te gândești azi la o persoană importantă din viața ta. Poate un prieten, un părinte, un partener. Și să te întrebi sincer: „Ce aștept eu de la această persoană și cât din relația noastră este influențată de aceste așteptări?” Poate descoperi acolo un spațiu de eliberare. De reconectare reală.
Fă un pas in exterior si priveste liber..e un dar!Unul pe care îl oferim atât nouă cât și celuilalt.
Gânduri cu drag !
