Protagonistul acestei manifestări de înaltă ținută științifică a fost profesorul emerit Mihai Coman, fondatorul învățământului universitar de jurnalism și comunicare în România.
Întrucât tema supusă atenției auditoriului – „Sacralizarea: de la religie la mass-media” – a stârnit un deosebit interes, nu numai în timpul dezbaterilor, dar și după, ecoul acestora ne-a determinat să publicăm, în sinteză, în timnews.ro, comunicarea ilustrului dascăl, pentru cei care nu au avut posibilitatea să fie prezenți în Aula Academică Timișoreană.
SACRALIZAREA: DE LA RELIGIE LA MASS-MEDIA – Prof univ dr Mihai Coman
Cele arhi-cunoscute …
După Emile Durkheim, ceea ce separă sacrul de restul lumii (profanul) este un sistem de interdicții.
Lucrurile profane sunt accesibile oricând, oriunde și oricui, pot fi atinse, manevrate și transformate fără restricții, pot fi consumate sau aruncate.
Sacru este așadar ceea ce este venerat, dar, simultan, este și ceva temut, amenințător; sau, altfel spus, este deopotrivă binecuvântare si blestem.
Ex: consacrarea unui om sau loc de către o anumită divinitate este percepută ca o binecuvântare, în timp ce a fi posedat de un zeu este perceput ca o nenorocire.
Sacralitatea nu este o esență a unor anumite lucruri și persoane, nu vine din ”lumea de dincolo” (viziune teologică), ci este un produs socio-cultural, consecință a unor acțiuni repetate (care, astfel, creează contexte rituale specifice) și a reprezentărilor despre realitate (mituri), făurite de oameni cu această ocazie.
Sacralizare
Cel mai adesea acest concept se referă la acțiunea de a muta o entitate din zona lucrurilor obișnuite (”profane”) în aceea a celor ieșite din comun și pe ”beneficiile” simbolice izvorâte din această acțiune.
„Sacralizarea este procesul prin care profanul devine sacru și, astfel, forme noi de sacru iau naștere – fie că este vorba de planul credințelor personale, fie al practicilor instituționale sau al puterii politice” (Demerath III, 2003, p. 214).
„Sacralizarea este atribuirea de valoare, de către actorul religios, unor idei și practici și înscrierea lor în anumite tradiții. Prin aceasta este legitimat ceea ce actorul religios consideră relevant și important” (Montemagi, 2015, p. 296);
„Sacralizarea este procesul inevitabil care salvează identitatea, atunci când aceasta este amenințată. Sacralizarea protejează identitatea, un sistem de semnificații sau o anume definiție a realității și susține, modifică sau blochează schimbarea” (Mol, 1979, p 16).
Procesul de sacralizare
Sacralizarea implică cel puțin următoarele note caracteristice:
a) este o acțiune intenționată a unei colectivități, care impune crearea unor diferențe între două registre majore ale realității (sacru vs. profan);
b) folosește anumiți indicatori ai sacrului, construiți și instituționalizați de acea colectivitate; printr-un efect de simetrie, inversați, aceștia devin indicatori ai de-sacralizării (profanării, sacrilegiului, blasfemierii etc); procesul este sprijinit de o seamă de instituții (religioase, sociale, politice etc) de validare și impunere a acestor indicatori;
c) oferă sisteme de semnificare (în special narațiuni hagiografice), prin care legitimează asemenea transformărmări de statut; în timp, acestea crează un ansamblu de categorii culturale ”tradiționale”, prin care o persoană sau un eveniment sunt diferențiate de altele (aparent) asemănătoare;
d) activează aceste sisteme prin forme rituale variate (de la pelerinaje la comemorări).
Sanctificare – canonizare
„Sfințenia poate fi descrisă ca aclamarea religioasă a perfecțiunii spirituale a unei anumite persoane, oricum ar fi definită acea perfecțiune; persoana sanctificată exprimă cele mai înalte valori ale acelei religii și funcționează ca model pe care oamenii obișnuiți trebuie să-l urmeze” (Cohn, 2005: 8033).
„Prin “canonizare” se înțelege procesul prin care o persoană este înscrisă în lista (îm greacă: kanon) celor cărora li se acordă legitimitate liturgică (liturgical honors), fie la nivel local(spre exemplu sfântul unei episcopii sau al unei mânăstiri), fie la nivel universal.” (L. Cunningham, 2005, p. 36)
Eroi și oameni măreți
Dintr-o perspectivă tipologică ”oamenii măreți nu depind de supranatural, în antiteză cu eroii, a căror reușită ține de miracol; eroul este un om al clipei salvatoare, în timp ce oamenii măreți se plasează în timpul cumulativ, acolo unde rezultatele se adună lent, prin răbdare și energie cotidiană; în plus, eroul este omul unei acțiuni specializate, de obicei războinice, iar oamenii măreți nu au un rol anume, ci o viață traita doar pentru atingerea unui anume scop” (Ozouf, 1984, p. 143).
„În comparație cu alte reprezentări ale exemplarității precum sfinții, martirii, eroii, oamenii măreți oferă modele ale rolurilor sociale (…) Dacă eroii și martiri oferă modele ale morții exemplare (kalos thantos în Grecia clasică), oamenii măreți oferă modele ale vieții exemplare” (Gayer, 2010, p. 39)
Canonizări și sanctificări populare
A unor lideri religioși obiect al unei pietăți populare intense – Padre Pio (McKevitt, 1995, O. Bennet, 2011), sau Arsenie Boca
A unor martiri
Clerici pentru o cauză socială sau politică: Giuseppe Puglisi (Puccio-Den, 2008), Camilo Torres, Rutilio Grande, Oscar Romero (Lanternari, 1982, Peterson 1997).
Clerici si/sau mireni pt o cauză religioasă: credincioșii omorâți la Auschwitz (Laurent 2010) martirii de la Russovo (Rousselet, 2007)
De la eroizare la sacralizare
A unor martiri non-religiosi = pietate populară – martirajul pentru o cauză politică = (”as if”) ca și cum martiraj religios: Giuseppe Fallcone (Puccio-Den, 2008), Zamudio (Steidl, 2006), Juan Soldado și El Tiradito (Griffith 1995, Vanderwood, 2004), El Nino Fidencio (Macklin, 2005), Bibi Nushin (Baldauf, 2017), Ceara (Clerc-Renaud, 2014)
A unor lideri politici cu destin eroic (luptători pt cauze politice, sociale etc): Benazir Bhuto (Boivin, Delange, 2010), Che Guevara (DeSoucey et alii, 2008), Evita Peron (Bosca, 2005, M. S. Cattogio, 2013), Bashir Jumayil (Sune Haugbolle, 2013), Tito (Flere, 2007), Sukarno (de Jonge, 2008)
A unor vieti semnificative (de obicei obiect de ”panteonizare”): Dun Gorg (Baldacchino, 2011), Steve Jobs (E. Bell, S. Taylor, 2016), Ovide Decroly (M Depaepe, F Simon, A Van Gorp, 2003)
De la celebritate la sacralizare
A unor vedete: Elvis (Doss, 2002, 2005, Hervieu-Leger, 1993, King 1993, 2010, Rodman 1996, Segre 2001, Vikan 2003), Selena Quintanilla Perez (K. Anijar, 2001), Jim Morrison (Margry, 2008), Claude Francois (Pouchelle 1983).
Biserica lui Maradona (Iglesia Maradoniana) are două sărbători majore: 30 octombrie, nașterea lui Maradona, denumită ”Crăciunul Maradonian” și ziua în care Argentina a învins în semifinala Campionatului mondial pe Anglia, sărbătoare numită ”Paștele Maradonian”. Biserica are o versiune proprie a rugăciunii ”Tatăl nostru” (”Diego al nostru/ Care ești printre noi/ Sfințit fie piciorul tău stâng/ Magia ta asupra noastră/ Golurile tale în veci reamintite”)
A unor produse ale popular culture (ficțiuni literare sau filmice): Star Treck (Jindra, Michael, 1994), Jedi-ism, matrix-ism, Otherkin, sau jared-ism (de la un personaj din reclamele pentru Subway) – Posamai (2012, Cusak, 2010, Davidsen, 2013)
A unor vedete: Elvis (Doss, 2002, 2005, Hervieu-Leger, 1993, King 1993, 2010, Rodman 1996, Segre 2001, Vikan 2003), Selena Quintanilla Perez (K. Anijar, 2001), Jim Morrison (Margry, 2008), Claude Francois (Pouchelle 1983),
Biserica lui Maradona (Iglesia Maradoniana) are două sărbători majore: 30 octombrie, nașterea lui Maradona, denumită ”Crăciunul Maradonian” și ziua în care Argentina a învins în semifinala Campionatului mondial pe Anglia, sărbătoare numită ”Paștele Maradonian”. Biserica are o versiune proprie a rugăciunii ”Tatăl nostru” (”Diego al nostru/ Care ești printre noi/ Sfințit fie piciorul tău stâng/ Magia ta asupra noastră/ Golurile tale în veci reamintite”)
A unor produse ale popular culture (ficțiuni literare sau filmice): Star Treck (Jindra, Michael, 1994), Jedi-ism, matrix-ism, Otherkin, sau jared-ism (de la un personaj din reclamele pentru Subway) – Posamai (2012, Cusak, 2010, Davidsen, 2013)
Brand culture: Steve Jobs (Bell & Taylor 2016, Lam 2001, Sakar & Sakar, 2017), Richard Bransom (Halsall 2016), Lee Iaccoca (Thorpe, 1987)
Ex: Halsall (2016) analizează narațiunile hagiografice referitoare la Steve Jobs, Bill Gates și Richard Branson; autorul amintit identifică câteva arhetipuri teme majore din hagiografiile dedicate sfinților în creștinism, între care le alege pe cele ale ascetismului eroic, ale conversiunii (revelației) asupra căi care trebuie urmate, ale sfinților nebuni (sau nebunilor întru Christos), ale renunțării lor sau postului pentru autoperfecționare
În narațiunile consacrate lui Steve Jobs, Halsall identifică:
tema postului și ascetismului prin repetarea și transformarea într-o imagine arhicunoscută a faptului că Jobs nu consuma decât produse vegetale și ținea luni și diete bazate pe fructe.
Tema conversiunii, a iluminării abundă în diversele narațiuni despre el, inclusiv anecdota că numele Apple pentru produsele și firma sa a fost inspirat într-un moment în care ținea o dietă bazată pe fructe și mărul i s-a părut că exprimă serenitate; a
Asceza eroică, atât în timpul tinereții, când lucra ore și zile în șir, fără întrerupere, renunțând la orice plăceri, dar mai ales după ce află că este bolnav de cancer și ignoră orice tratament pentru a-și continua cu aceeași frenezie activitățile obișnuite.
Corneliu Coposu
„Ce șansă dumnezeiască avem noi românii ca el să existe. Ce s-ar fi ales de noi până astăzi dacă el, Seniorul, nu exista ?” (România liberă, 13.11.1995) ;
„Toți cei care l-au prețuit îl știu acum de-a dreapta Tatălui, acolo unde nu ajung decât spiritele alese” (România liberă, 15.11.1995) ;
„Așa cum vârfuri ale lumii au spus în aceste zile – plecându-și frunțile în fața Martirului senin – domnul Coposu ocupă un loc aparte în istoria politică a lumii (…) pentru că – fapt fără precedent – a sfințit un partid. L-a eternizat. L-a făcut să fie călăuză în vremuri de restriște, pe urmele apostolilor Maniu și Mihalache, pe urmele mulțimii de martiri uciși în temnițele comuniste” (România liberă, 16.11.1995)
Michael Jackson
„100 000 de oameni au trăit joi seara clipe de fericire şi extaz, pe care mulţi nu ar fi crezut vreodată că le vor întâlni (…) Dacă astăzi, cei care am fost acolo şi l-am auzit, suntem mai buni, mai omenoşi, dacă am reuşit să zâmbim şi dacă avem o inimă mai mare, toate acestea le datorăm lui Michael Jackson. Idolul care a sfărmat inimile atâtor şi atâtor admiratoare şi care a făcut să curgă ploi de lacrimi. ” (România Liberă, 3-4.10.1992).
Michael Jackson „este o poveste”, „un simbol al purităţii şi dragostei”; el se „materializează” în mijlocul scenei „într-o explozie de lumină” şi „execută întreg ritualul care însoţeşte aceasta melodie”; el reuşeşte „să purifice prin focul creaţiei sale acest spaţiu atât de întinat de Rău” (Adevarul, 3-4.10.1992).
„Imbogăţit în durerea şi speranţa mea de cele câteva minute de eternitate”, jurnalistul de la Tineretul liber mulţumeşte lui Michael Jackson datorită căruia „Dumnezeu poate îşi va întoarce faţa spre noi” (3.10.1992).
Celebrity worship
Pentru fani, „Michael este Mesia al nostru modern; a fost trimis de Dumnezeu să ne amintească ce este important: sufletul nostru, planeta și copiii noștri. Cred că este o încarnare arhanghelului Mihail”.
„Michael este o altă dovadă a prezenței lui Dumnezeu pe pământ, el propovăduiește mesajul lui Dumnezeu despre dragostea universală”.
„El încă își îndeplinește munca lui și că ne-a rugat să ne alăturăm lui, ca să vindecăm lumea”.
„Am văzut chipul lui Dumnezeu în Michael și văzându-l astfel m-am bucurat că Dumnezeu nu ne-a uitat”.
Apropierea, eventual chiar identificarea cu vedeta este atât de puternică încât vestea morții lui produce o durere intensă, ca și cum fanii ar fi pierdut pe cineva drag din familie: ”Când a murit am simțit o durere atât de mare și l-am plâns: de fapt aș fi vrut să-l plâng în fiecare zi”; iar un altul spune: ”Când el a dispărut am simțit că parcă mi-am pierdut cel mai bun prieten, chiar dacă nu l-am cunoscut deloc, habar nu am de ce am simțit în acest fel” (Eringa, 2016)
Procesul
În procesul de sacralizare intervin multiple instituții religioase, politice, civice, culturale etc.
Mass media este doar un catalizator al acestor procese
Transformarea mitică şi prezentarea realităţii în cadru (frame) quasi-religios de către televiziune: ”Scopul cercetării este de a descrie similitudini şi analogii cu formele religioase, care nu sunt legate de emisiuni distincte, dar încorporate chiar în forma instituţiei culturale” (Thomas, 2005, p. 82).
Instituirea mitului
Discursul liturgic a apărut numai în mass media, care a generat un fel de ”religii metaforice”, adică o mutație a universului religios către și despre fenomene profane
Istoria povestită capătă sens nu numai din perspectiva orizontului contingent, ci mai ales din perspectiva planului transcendent:
Povestea devine hagiografie și, implicit, mit
Narațiunile apar ca produse ale unei revelații (= negarea ”obiectivității” jurnalistice), care plasează eroii într-o linie narativă și simbolică în care se regăsesc marile figuri ale religiei respective
Jurnaliștii apar ca vestitori ai unor lucruri neștiute de nimeni cu excepția lor
Mitologizarea
Mitologizarea structurează faptele în construcţii epice care, chiar dacă volatile, oferă grile de inteligibilitate accesibile;ea re-structurază sistemul de reprezentări ale societăţii oferind configuraţii simbolice convenabile şi negociabile.
Ea este un proces de bricolaj cu toate unităţile din vocabularul cultural, bricolaj prin care sunt produse seturi succesive de narative deschise interpretărilor, negocierilor şi modelărilor din spaţiul public.
În situaţiile ieșite din comun, narativele se semnifică una pe cealaltă, se transformă (în sensul analizelor lui CL Strauss), devin opace şi auto-referenţiale : ele vorbesc mai puţin şi nu semnifică în raport cu referentul lor şi trimit la şi semnifică mai mult în raport cu valori şi simboluri constitutive pentru un sistem cultural
Mitologizarea este, într-un anume sens, un mecanism de de-referenţializare, în ciuda faptului că jurnaliştii păstrază indicii externi ai referenţialităţii (invocarea sau citarea unor surse, mimarea echidistanţei, echilibrarea vocilor, etc);
Povestirile astfel construite trimit mai mult la figuri, scheme epice, valori, simboluri din vocabularul cultural al publicului şi mult mai puţin la faptele, personajele, motivele şi mecanismele sociale din situația respective
„News stories, like myths, do not ‘tell it like it is’ but rather ‘tell it like it means’. Thus, news is a particular kind of mythological narrative with its own symbolic codes that are recognized by its audience” (Bird & Dardenne,1988, p.71)
Instituirea diferenței
Jurnaliștii prezintă evenimentul CA ȘI CUM acesta are un ”script” dinainte stabilit: el este ”re-enactment” al unei istorii sacre.
Ceea ce însemna că ei, naratorii, au acces la ordinea imuabilă a evenimentelor, la sensul ascuns, revelat al lumii.
Jurnaliștii se auto-propulsează ca ”apostolii” (Dayan, Katz, 1992) evenimentului, cei care anunță împlinirea a ceea ce parcă era hărăzit să se împlinească.
În acest sistem sensul pre-există evenimentului – în fapt semnificația este aceea care crează evenimentul, iar acesta se manifestă ca o concretizare a ceva dinainte hotărât, ca o confirmare a unui înțeles revelat.
Cei care povestesc întâmplările apar acum ca deținătorii unui adevăr ascuns privirilor celorlalți, ca singurii care înțeleg și tălmăcesc tainele lumii
Instituirea sensului
Construcția evenimentului în limbajul religios se naște și rămâne numai în discursul (efemer) al presei, nu se transformă în acțiuni rituale, forme de organizare clericală sau în credință instituită.
Simbolistica religioasă nu trimite la o manifestare religioasă, ci este un limbaj prin care poate fi spus ceva ce nu se lăsa exprimat în alt cod.
Folosind terminologia propusă de Riis și Woodheat (2010), în asemenea situații jurnaliștii funcționează ca ”emotional authorities”, care construiesc un ”religious emotional regime”, adică o sumă de ”emotional norms and standards, sanctioned and enforced by social and symbolic means” (2010, p. 152).
Limbajul și imaginarul religios prezintă un anume eveniment care mobilizează emoțiile collective, oferind nu numai un sens superior acelor fapte, ci și ”an alternate ordering, that is experienced as fundational” (p. 94).
Surse (teoretice)
Cunningham, Lawrence, 2005, A brief history of saints, Malden, Blackwell
Dayan, Daniel and Katz, Elihu 1992 Media Events, Cambridge: Harvard University Press
Demerath III, Nicholas, 2003, Secularization Eextended: From religious “myth” to cultural commonplace. In Fenn, R.K. (coord) The Blackwell Companion to Sociology of Religion, Malden, Blackwell Publishing Ltd, pp. 210-228
Mol, Hans. „The identity model of religion: How it compares with nine other theories of religion and how it might apply to Japan.” Japanese Journal of Religious Studies (1979): 11-38.
Montemaggi, Francesca Eva Sara. „Sacralisation–the role of individual actors in legitimising religion.” Culture and Religion 16.3 (2015): 291-307. Thomas, Gunter, 2005, The Emergence of Religious Forms in Television, in Rothenbuhler, Eric, Coman, Mihai (ed), Media Anthropology, Thousand Oaks, Sage).
