Ajunse la timp şi puiul de cioară, care îşi aminti că intrase odată, fără voia lui, într-o sală de clasă unde învăţau copiii oamenilor şi acea sală arăta cu totul altfel decât poieniţa din pădure, unde mama lui abia îl adusese să înveţe. Îşi găsi un loc pe o creangă de fag. De aici putea privi întreaga clasă. Nu erau bănci, fiecare stătea unde îşi găsea un loc în care să se simtă bine. Ceilalţi pui, de tot soiul, care veniseră să înveţe ca şi el, stăteau pe trunchiuri doborâte de furtuni, pe buturugi sau pe ramurile joase ale copacilor din jur. Tot grupul trebuia să vadă la “tablă”, o coajă groasă jupuită de pe un copac, pe care profesorul, adică un vultur pleşuv, scrijelea tot felul de semne. Privirea ageră a acestuia le dădea fiori de gheaţă învăţăceilor. Nimeni nu îndrăznea să-l privească în ochi fără să se teamă, de aceea îşi căutau locuri ceva mai departe din faţa maestrului. O şopârliţă îşi găsi loc în faţă printre câteva fire de iarbă verde, iar un brotăcel poposi lângă ea. Mai spre dreapta lor, fără să-i simtă cineva, se opriră un pui de şobolan, un altul de nevăstuică şi unul de popândău. Mai în spate se adunară vreo câţiva pui mai mari de mamifere, o vulpiţă, un ursuleţ, doi sau trei puiuţi de mistreţi şi chiar un juvenil de lup. Majoritatea puilor prezenţi erau neliniştiţi, irascibili pentru că fuseseră treziţi prea de dimineaţă, când somnul era tare dulce şi, de ce să n-o spunem, le era frică de profesor.
Acesta îşi începu lecţia astfel:
– Supravieţuirea înseamnă a trăi. Ca să trăieşti înseamnă să mănânci, iar ca să mănânci trebuie să găseşti mâncarea. Ca să găseşti mâncare trebuie să înfrunţi multe pericole. Ele te pândesc la tot pasul. Cine nu ştie cum să treacă de pericole nu trăieşte.
Micuţii cursanţi se cutremurară. Până acum ei primiseră hrana de la părinţii lor. Nu ştiau cât e de complicat să găseşti hrană. Vulturul pleşuv continuă cu o voce gravă:
– A supravieţui înseamnă să răpui tu, înainte de a te răpune cel cu care te vei lupta!
Micuţilor discipoli le îngheţă sângele în vene. Adică se vor lupta până la moarte? Fiecare ar fi preferat să se joace de-a supravieţuirea, nu să lupte să supravieţuiască.
– Viaţa-i o luptă, iar voi trebuie să luptaţi ca să supravieţuiţi!
Pe feţele celor prezenţi se citea nedumerirea; şi de jucat, când se vor mai juca? Până acum asta au făcut. Ei nu au duşmani, au numai prieteni.
Ca şi cum le-ar fi auzit întrebările vulturul continuă:
– Prieteniile de până acum se vor destrăma uşor. Fiţi pregătiţi să vedeţi în prietenul de până acum, un duşman! Un şoarece nu se va avea bine cu o pisică! Berzele vor fi duşmanii de temut ai broaştelor. Găinile nu vor cruţa niciodată o râmă! Vulpea va curma zilele unei găini, iar lupul nu va ierta niciodată un iepure!
O stare de şoc străbătu întreaga audienţă.
– Nuu! se auzi în poieniţa cu multe animale tinere.
Câţiva şerpi, abia ieşiţi la apă, îşi scoaseră mulţumiţi limbile bifurcate, privind cu nesaţ spre grupul de broscuţe cu pielea fină şi umedă. Un râs îşi răsuci satisfăcut mustăţile.
– Viaţa e complicată! De acum înainte trebuie să scăpaţi din orice situaţie dificilă, se auzi din nou vulturul.
Din ce în ce mai multe voci se făceau auzite, animăluţele doreau să-şi continue viaţa de până acum. O parte dintre ele erau pregătite să înfrunte primejdiile vieţii. Nu vociferau, aşteptau. Se iscase o hărmălaie pe care vulturul pleşuv n-o preconizase. Aceasta încetă brusc din cauza un ţipăt disperat de durere al unui animal lovit de ceva puternic. Până să se lămurească situaţia, alţi juvenili începură să ţipe din cauza unor pietre care-i lovea.
Vulturul săgetă cu privirea pădurea. De poieniţă se apropiau câţiva copii ai oamenilor, înarmaţi cu praştii. Loveau cu pietre în tot ce mişca prin pădure. Când ajunseră în poieniţă şi văzură atâtea animale, începură cu sălbăticie să tragă în toate direcţiile. Fiecare pui încerca să scape din această situaţie pe care vulturul nu o prevăzuse. Acesta privea uimit cum copiii se distrau, aruncând cu pietre în micuţele animale nevinovate. După o clipă de chibzuinţă, îşi desfăcu larg aripile şi plană fulger în direcţia copiilor. Acestora nu le venea să creadă că ceva mare se îndreaptă spre ei. S-au speriat aşa de tare că au aruncat pietrele din mâini şi ţipând, au rupt-o la fugă din pădure.
Viaţa dură începuse cu prima lecţie de supravieţuire pentru multe dintre tinerele animale.
Fii primul care comentează