Nu îmi aduc aminte numele

Actorului păpuşar  Ionescu

Dis de dimineaţă, mergând cu tramvaiul spre serviciu, îl zăresc pe marele actor (nu îmi aduc aminte numele). Şedea pe o bancă, singur,  şi privea înainte. În faţa lui, coloane de maşini grăbite.

De câţiva ani, marele actor este pensionar. Pentru o clipă, m-am gândit câţi dintre oamenii de la volanul maşinilor şi-l vor fi adus aminte. Pe el, pe marele actor ( nu îmi aduc aminte numele ), marele păpuşar, neînfricatul căpitan de vas care înfrunta cu micuţii lui camarazi toţi răii meridianelor pământului, pe el, zmeul ( nu îmi aduc aminte numele), care la bătrâneţe ajunge un zmeu bun, pe el, viteazul ( nu îmi aduc aminte numele ), în faţa căruia mai tremură şi azi toţi netrebnicii lumii.

Marele actor era îmbrăcat în veşminte vătuite, cu picioarele goale încălţate în sandale.   Avea barba şi mustăţile  albe, şi capul uşor aplecat într-o parte.

Cred că ar mai fi jucat şi acum, dar, pur si simplu, nu mai avea putere. Decât să stea pe bancă, şi să privească înainte.

M-am gândit că marele actor ( nu îmi aduc aminte numele ), precum şi micii actori, precum şi marii şi micii casieri, pompieri, scenografi, regizori, croitori, manipulanţi,  şi câte şi mai câte meserii şi profesii, din jurul teatrelor oraşelor, aşteaptă, la pensie,  pe o bancă, singuri, dimineaţa, să oprească o  maşină grăbită în faţa lor. Să coboare geamul electric. Să i se spună: Eu sunt copilul de acum douăzeci-treizeci-patruzeci de ani. Vă mulţumesc pentru că aţi jucat şi pentru mine în zeci de spectacole, la preţul unei pâini. Şi aţi juca şi acum, dar avem alt drum.

Dar maşinile se răsfiră în faţa lui, precum culorile unui curcubeu, şi îi ridică astăzi, când nu îşi mai este util nici lui, îi dedică cu ultimele cuceriri de vârf ale tehnologiei, un monument fabulos: Monumentul Uitării. Pe care scrie un singur nume. Nu îmi aduc aminte numele.

29 august 2008