Trecuseră trei zile de când corbul evita să se întâlnească cu mai toţi cunoscuţii care-i ieşeau în cale. Motivul era simplu. Cumătra vulpe sau vulpea cea şireată îl umilise, nu ca l-ar fi lăsat fără bucata de caşcaval ci pentru că, un moment, crezuse că avea o voce minunată, uitând că scotea un croncănit urât. Vorbise, adică minţise, aşa de mieros şi convingător că el, corbul, cu toată înţelepciunea sa, căzuse în plasa întinsă de cumătră. Acum îi era ruşine să dea ochii cu prietenii săi, pentru că toată pădurea cunoştea păţania sa. Prin iarba înaltă şi verde, printre frunzele crengilor, pe malul râului parcă auzea şuşoteli:
– Vulpea tot deşteaptă a rămas, iar fraierii sunt mereu păcăliţi!
– Cumătra, iar a prostit pe cineva!
Situaţia nu putea să rămână aşa. Sunt prea mulţi proşti în pădure? Sau sunt mulţi cu bun simţ şi nu vor să complice lucrurile? Acestea erau întrebările care-l chinuiau pe bietul corb.
Se tot gândea cum să iasă din situaţia neplăcută în care intrase, este adevărat, din vina lui. Stătea pe ramura unui copac, deasupra apei curgătoare şi privirea i se oprise pe o bucată de caşcaval ce zăcea printre pietrele care străluceau în lumina soarelui. Mintea i-o luase razna, îşi zicea în gând, dacă vedea o bucată de caşcaval care-i lăsa apă în gură. S-a liniştit de îndată ce şi-a dat seama că era o piatră ce semăna cu o bucată apetisantă de caşcaval. A privit şi a croncănit mulţumitor.
Se lăsa amurgul. Un soare roşu se rotea spre apus în ciripitul zecilor de păsărele care se jucau printre coroanele încărcate ale copacilor înalţi de pe malurile răului. Pe o buturugă corbul cel păcălit pusese două bucăţi de caşcaval, una mai mică din care ciugulea cu mare plăcere şi una mai mare pe care se chinuia s-o ascundă sub pene. Mirosul puternic de caşcaval o atrase de la distanţă pe coana vulpe care, înnebunită de aroma care plutea prin aer, s-a furişat până la locul unde se găsea corbul. Văzându-l, a avut un serios motiv de ezitare. Se va lăsă din nou păcălit? se întreba vulpea. Încurajându-se, şi-a spus că totul depindea de ea, de felul cum aborda discuţia.
– A, corbule! de la tine venea mirosul acesta, nesuferit de caşcaval?
– Pleacă, cumătră! Iar vrei să-mi iei caşcavalul? i-a spus corbul, căutând să ascundă bucata mare de caşcaval.
Vulpea a observat gestul corbului.
– Nu trebuie să fii supărat. Când ţi-a căzut bucata de caşcaval, am crezut că intenţionat mi-ai lăsat-o mie, pentru că, sincer, mi-era tare foame. Dar, de atunci am mâncat atâta caşcaval că mi se face greaţă când îl văd. Nu-l mai suport.
– Am crezut că vrei să mi-l iei şi pe acesta?
– Nu, corbule, n-am nicio intenţie, a zis vulpea salivând puternic.
Corbul a apucat bucata mică în cioc şi a înghiţit-o. S-a uitat fâstâcit l-a vulpe, dorind să înceapă şi bucata mai mare, aceasta a întors capul, aparent dezinteresată, dar nescăpând din ochi mişcările corbului care, întorcându-se a scăpat bucata mare de caşcaval de pe buturugă. Vulpea, foarte atentă, a ţâşnit ca un fulger spre locul unde a căzut şi cu multă lăcomie şi-a înfipt colţii în caşcaval.
Corbul s-a înălţat în zbor, dând roată în jurul vulpii care pierduse câţiva dinţi şi urla de durere.
Bucata de caşcaval era piatra din râu.
Fii primul care comentează