Irina locuia într-o casă din apropierea unei păduri unde deseori se juca cu prietenii ei. Vara stăteau ore întregi la umbra răcoroasă a copacilor şi povesteau despre întâmplările auzite sau trăite de ei. Zeci de păsărele ciripeau voioase şi zburau nestingherite în jurul lor. Copii se obişnuiseră cu mişcările acestora că nici nu le mai luau în seamă. Întins pe iarbă, Petruţ, un băieţel cu ochelari rotunzi şi rame colorate a spus:
– La streaşina casei mele o pereche de rândunele şi-a făcut cuibul. Am numărat în câteva ore 843 de zboruri prin care rândunelele aduceau pământ, resturi vegetale, apă şi construiau uşor, uşor pereţii. Zile întregi au muncit până l-au terminat.
– Păsările sunt foarte harnice şi inteligente, a spus Irina.
– Curajoase, da. Inteligente, nu cred! a contrazis-o Petruţ.
– Vă pot demonstra.
– Cum? a întrebat-o Lenuş, prietena Irinei.
– Veniţi cu mine acasă!
Irina s-a ridicat şi ceilalţi au urmat-o. Până să ajungă acasă, Irina le-a povestit:
– Într-o dimineaţă, după ce devorasem câteva felii de pâine cu caşcaval, am auzit în curte larmă mare. În mărul din faţa casei, pe garduri un grup de stăncuţe cârâiau, se agitau, făceau zboruri scurte în jurul unui pui căzut în curte. Probabil căzuse din cuib când încerca să zboare. Era epuizat şi abia dacă mai putea să mişte aripile. L-am luat în casă şi i-am dat bucăţi mici de carne. A înfulecat până s-a săturat, apoi, după ce s-a mai odihnit, l-am scos afară. Suita care-l căuta nu plecase. Stăncuţele încă erau agitate. Am pus puiul jos şi m-am îndepărtat. Au venit două stăncuţe mature, foarte grijulii şi cu dibăcie l-au făcut pe acel puişor să zboare spre un loc necunoscut mie. A doua zi, când mă jucam prin curte m-am pomenit cu acel puişor lângă mine. Stăncuţele îl însoţeau dar erau cuminţi şi nu au protestat când am luat puişorul în mână, l-am dus în casă şi l-am hrănit. După ce s-a săturat l-am adus afară, apoi a zburat însoţit de celelalte stăncuţe.
– Nu te cred! a spus Petruţ.
– Aş vrea să văd puiul.
– Ai să-l vezi Lenuş, pentru că de câteva zile vine să-l hrănesc. Este foarte curajos, a zis Irina, îl pot numi prietenul meu.
Cei trei au grăbit pasul. Poteca, mărginită de iarba verde presărată cu multe albăstrele, şerpuia spre casa unde curtea se vedea ca-n palmă. Deasupra ei se roteau mai multe stăncuţe foarte guralive. Irina s-a oprit o clipă fixând locul unde se roteau păsările, apoi a început să alerge. Observase că într-o grămadă de crengi culese de bunicul ei îşi prinsese picioruşul puiul de stăncuţă. Din apropierea gardului, motanul casei se găsea în poziţie de atac. Îşi dorea o masă din bietul puiuţ. Stăncuţele mature, poate chiar părinţii puiului, săgetau aerul spre motan determinându-l să-şi amâne atacul. Irina ajunse în curte tocmai când motanul sărise pe grămada de crengi şi prinsese în lăbuţe puiul.
– Lasă-l, motane! Pleacă pisică! striga din toate puterile fata.
Strigătul disperat al Irinei l-a făcut să-şi întoarcă încet capul şi să nu-şi înfigă colţii în trupul puiului de stăncuţă. Fata a aruncat un băţ spre motan, care, speriindu-se, a fugit, lăsând micuţa pasăre în pace.
Irina a luat puiul mai mult leşinat de frică în palmele ei mici, l-a dus spre obrăjorul drept zicând:
– Gata! Pericolul a trecut. Pisica rea a plecat.
Pe poartă intraseră Petruţ şi Lenuş care văzuseră totul.
– E o minune de pasăre! s-a entuziasmat băieţelul.
– E o dulceaţă de pui! Pot să-l mângâi? a întrebat Lenuş.
– Sigur, a răspuns Irina. Acum mă credeţi, nu?
Stăncuţele se calmaseră şi stăteau liniştite pe gard sau pe ramurile pomilor. Copii au hrănit puiul, apoi l-au dus lângă gard. Stăncuţele, împreună cu puişorul şi-au luat zborul sub privirile uimite ale copiilor.
– Inteligente păsări! s-a auzit vocea lui Petruţ.
– Ai grijă de tine, puişor! a murmurat Irina urmărind păsările care se pierdeau în zare.
Fii primul care comentează