Să fi fost pe la revărsatul zorilor,
când d. Q. a ieșit din han atât de mulţumit, atât de vesel,
atât de entuziasmat pentru a se vedea cavaler armat,
încât bucuria-i trecea peste chingile calului. Mai mult,
venindu-i în amintire sfaturile musafirului său,
alături de prevenirile atât de necesare
pe care avea să le poarte cu sine,
în special cea a salariului și a cămășilor,
a hotărât să revină la casa lui și să se îngrijească de tot,
și de un scutier,
făcând socoteala să primească pe un plugar vecin al său,
care era sărac și cu copii, dar foarte spre intenţie
pentru oficiul de scutier al cavaleriei.
Cu acest gând s-a îndreptat pe Rosinanta spre satul său,
cel care, ca și cunoscând voinţa,
cu toată pofta a început să umble,
încât părea că nu punea picioarele pe pământ.
Nu mergea de mult,
când i-a părut că spre mâna sa dreaptă,
din desișul unui boschet care era acolo,
ieșeau unele voci delicate,
cam ale unei persoane care se jelea,
și abia le auzise, când a zis:
– „Mulţumesc cerului pentru mărirea pe care mi-o face,
căci atât de repede încă pune dinainte ocazii,
din care eu să pot culege fructul bunelor dorinţi ale mele.
Aceste voci, fără îndoială, sunt ale unui neajutorat.”
Fii primul care comentează