Corigentul

Am un vecin, cu-un an mai mare.

N-are serviciu, nici mancare.

N-are un sfant. Numai facturi

Si pentru costul propriei guri.

 

Traia din pensia mamei, care

Nu ii mai da, din cer, mancare.

Si nici el, palma, n-o intinde

Sa ia, din tomberon,  merinde.

 

Ar trebui sa-si vanda casa,

Ca sa-si achite, macar, masa.

Dar prea indragostit de ea,

De mic copil – nu o va da.

 

Ii duc cate-o firimitura

Din ce imi cade, rar, din gura.

Dar bani de apa, n-am nici eu

Sa-i dau. Si ploua rar, si greu.

 

E prea nabab? Sau prea sarac?

Ca are casa intr-un veac?

Si-n rest, nu are-un firfiric,

Numai o viata de nimic?

 

Timid, si slab, fara puteri,

Batran, dar tot copil, ca ieri,

Sperand si el, ca va primi

O veste buna, intr-o zi,

 

Un fost coleg, cu-un an mai mare.

Ce n-are bani nici de mancare.

O specie de leguma vie.

Un corigent la vesnicie.

 

Odata, n-am avut nici eu

Ce sa-i mai duc. Imi era greu.

„Ai fost plecat?” mi-a spus, pierdut.

„De ce?” „Pai… nu ai mai trecut…”

 

Ce chin mi s-a parut de-atunci,

Sa ai corvoada, langa prunci,

Un om, ce zilnic, te asteapta,

Sa-l faci sa spere, inca-o treapta…

 

 

Cati candidati la cerul gol,

Nu au pe lume niciun sol,

Speranta zilei de capusa,

Sa le-o agate-n cui, la usa?

 

 

Si vine clipa unor plati,

Cand n-am nici eu, ca-n alte dati

Sa fac pe Dumnezeu, sau muma,

Sa tin in casa – o leguma…

 

El, o leguma, un plapand,

Ma va-ntreba curios, sperand,

„Ai fost plecat?” – si eu, pierdut:

„De ce?” – „Pai… nu ai mai trecut”…

 

7 septembrie 2012