Nu fac parte dintre cei care consideră că biografia autorului (evident, în general vorbind) are vreo importanţă în a gusta sau nu opera acestuia. Există o întreagă serie de scriitori care, priviţi din acest unghi, pot fi deopotrivă repudiaţi sau adulaţi, depinde din ce perspectivă: puritană sau nu. Dacă autorul a fost un „depravat”, prin aceasta înţelegându-se, în accepţia comună a termenului, un ins dedat viciului, sau, din contră, un „virtuos” sunt, de multe ori (o spun cu toată tristeţea), argmente în a-i judeca opera. Nu vreau să deschid, aici şi acum, o discuţie într-acest sens. Nu este nici momentul, nici, poate, locul.
Important este ca opera să fie judecată în sine, la fel cum şi omul ca atare.
De pildă, nimeni nu ar trebui să-şi judece vecinul de la etajul unu prin aserţiunile celui de la catul patru al scării vecine. Sigur, în acest sens pot să menţionez afirmaţia lui Julien Green, conform căreia nu ne amintim de multe ori de conţinutul unui roman, ci mai degrabă de locul în care l-am citit. Astfel, dă el un exemplu, îşi aminteste de hambarul plin de fân în care citea, adolescent fiind, cutare roman, îşi aminteşte de lumina ce cădea pieziş din acoperiş, dar nicidecum sau, poate prea puţin, de acţiunea, de personajele, de înţelesul cărţii.
Lucru evident. Dacă citim pe o plajă pustie o carte, aceasta va avea o altă semnificaţie decât dacă o citim la munte etc. Cu alte cuvinte, lectura este cu adevărat un lucru individual, fiindcă aceeaşi carte poate lăsa, în funcţie de nenumărate variabile, impresii diferite asupra lectorului. În principiu însă, cei care interpretează opera prin prisma autorului se împart în două categorii, ambele situate la o limită: adolescenţii şi criticii. Adolescenţii, cei care încă nu au acumulat suficientă experienţă în viaţă şi care caută modele; criticii, scriitori sterili, care astfel minimizează sau dau amploare operei, prin instrumente extraliterare.
De fapt, intenţia mea nu a fost aceea de a da atâta importanţă acestui mod de a vedea lucrurile. Dacă o fac totuşi, este că, în cazul lui Hemingway, opera stă, deseori, în umbra omului.
Nu aş fi scris nici despre Hemingway, dacă nu aş fi citit într-o revistă, oarecum serioasă, oricum străină, că anul acesta se implinesc 50 de ani la moartea autorului. Ceea ce m-a făcut să ezit, eu ştiind că o atare tristă comemorare a mai avut loc şi anul trecut. Dar articolul părea documentat, astfel încât l-am citit. Măcar ziua corespundea, e vorba de 2 iulie.
L-am citit şi am rămas surprins. Pe scurt, iată despre ce este vorba: un jurnalist occidental porneşte, la 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului, în căutarea hotelului spaniol, la al cărui bar scriitorul îşi compunea articolele de corespondent de război, fără însă să se fi deplasat pe front, ci mulţumindu-se să afle de la combatanţi, zi de zi, seară de seară, ştirile de război. Această anchetă, porneşte de la mărturisirea romanicierului că el nu scrie decât despre ce s-a petrecut cu adevărat. De aici şi nedumerirea mea în legătură cu strădania ziaristului de a căuta cu adevărat realitatea îndărătul celor literare. În paranteza fie spus, cred că puţini autori sunt aidoma lui Umberto Eco, care are grijă ca fiecare detaliu, ca fiecare piatră cubică a pavajului unei străzi reale să corespundă unei pietre cubice a pavajului unei străzi la fel de reale, dar imaginare. Mă rog, cum spuneam, discuţia este delicată, trebuie detaliată şi nici ea nu face obiectul acestor rânduri.
Nu cred, însă, că are vreun merit deosebit cel care, la 50 de ani de la moartea unui scriitor, indiferent dacă de primul ori de ultimul raft, caută realitatea îndărătul „ficţiunii”. În fine, articolul la care mă refer cotinuă cu o serie de invective ale hotelierului, care susţinea sus şi tare că Hemingway nu făcea nimic decât să bea la barul hotelului, că nu a ajutat spaniolii prin relatările sale de război, că a venit doar ca să se afle în treabă etc. etc., dar şi cu observaţia perspicace a jurnalistului că barul hotelului era la numai câţiva paşi de camera scriitorului, care, după ce a consumat diversele băuturi alcoolice acolo, nu mai trebuia să depună un deosebit efort pentru a ajunge în pat.
Mărturisesc că nu am citit mai departe. Fiindcă dacă asta se cheamă jurnalism de investigaţie, dacă astfel scrie un ins care susţine că „stilul” lui este influenţat chiar de Hemingway, atunci nu mă mai interesează continuarea, indiferent cât de reală sau nu o fi ea. Cert şi indiscutabil este că Hemingway este unul dintre autorii controversaţi ai literaturii universale. Cert este că, în cazul lui, critica nu este imparţială. Cert este că fiecare judecă prin propriile jumătăţi sau sferturi de măsură întregul. Fiecare crede, fiecare simte, ba unii chiar şi ştiu totul legat de persoana autorului, care, e drept, pune accentul pe autenticitate. Dar autenticitatea lui nu este aceeaşi cu cea prost înţeleasă a criticilor. Autenticitatea lui se referă la tipuri umane, ceea ce scrie el transcende persoana şi creează tipologii, în vreme ce alţii caută paharul din care a băut, care să corespundă cu cel prezentat în nu ştiu ce roman ori articol.
E drept, înţelegerea faptelor e subiectivă. Înţelegerea unei cărţi survine, aşa cum arătam la început, în funcţie de starea de spirit sau de locul în care este citită. Cu alte cuvinte, în funcţie de anumiţi factori externi. Dar o carte, o idee există pentru ca cititorii, respectiv receptorii ei să o treacă prin filtrul personal. Nu însă şi un om ori o operă. Faptul că Hemingway a fost cel după al cărui gust a creat barmanul celebrului Ritz parizian o băutură general – apreciată, Bloody Marry, nu are absolut nicio legătură cu romanele lui. La fel cum nici faptul că el era un împătimit vânător şi pescar nu atestă decât că vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Orice alte legături sau paralelisme nu doar că sunt pur imaginare şi forţate, dar ele nu aduc cu sine decât ceea ce vrea cel ce caută să găsească. Este la fel de trist dacă ai crede că Dante a făcut o călătorie prin Infern, Purgatoriu sau Paradis sau dacă ai crede că Goethe a făcut, el însuşi, un pact cu Mephisto ori că Shakespeare a fost deziluzionat în dragoste. Toate acestea nu sunt decât modele literare, care pot avea legătură cu viaţa reală, dar care, în cele din urmă, rămân ficţiuni. Dacă Werther se sinucide, nu este nicio pierdere. Dar dacă unul care îl ia pe Werther ca model real o face, atunci lucrurile se schimbă dramatic.
Fii primul care comentează