Nu ştiu dacă „Nu se poate” este sintagma cea mai des rostită de români, dar, cu siguranţă, o putem auzi aproape în orice context. Aşa se face că, inteligent de la natură, românul a învăţat să distingă cel puţin trei sensuri ale acestor cuvinte. Primul şi, totodată, cel mai comun, este acela, însă extrem de rar folosit ad litteram, anume „nu se poate în realitate”. Celelalte două sunt din ce în ce mai subtile. Pe de-o parte, expresia poate fi sinonimă cu „n-am chef”. Caz în care, indiferent de ce ar face interlocutorul, chestiunea nu se va rezolva niciodată. Pe de altă parte, este o invitaţie la găsirea altor modalităţi de a soluţiona lucrurile. A găsi un stimul de natură materială, a căuta şi a utiliza în cele din urmă alte pârghii, în fine, aici este loc pentru inventivitatea celui care aude magicele cuvinte. Astfel, „nu se poate” devine sinonim cu „se poate dacă…”.
Nu cred că este cel mai bun sistem, dar e unul care pare să funcţioneze la noi de când lumea şi pământul. Pare să fie atât de înrădăcinat în mentalitatea noastră, încât nici măcar dictatura nu a reuşit să-l înlăture. Din contră, din contră…
De fapt, ca o concluzie a celor de mai sus, expresia vrea să spună că totul se poate rezolva, dacă există şi o motivaţie pe măsură. Şi de ce nu s-ar rezolva, că doar oameni suntem, sună uneori ecoul.
Cert este că, atunci când ai de-a face cu un funcţionar public, coada mare nu este în faţa ghişeului, ci în spate, la birou, ce-i drept, elegant, pe un fotoliu (dărăpănat, că deh, e ban public) cu o cafea şi o ţigară în faţă, unde socializezi cu cei care, la fel ca şi tine, au o cunoştinţă, un prienten sau vreo rudă pe la te miri ce instituţie. Fiecare ştie pe câte cineva, fiecare îşi găseşte „o intrare” la cineva, fiecare vrea să-şi rezolve problema mai repede sau, de fapt, să şi-o rezolve. Punct.
Cu toţii ne lovim zilnic de lipsa de amabilitate a funcţionarilor dusă până la indolenţă şi, nu în puţine rânduri, până la nesimţire. În ce mă priveşte, cred că o atare atitudine intră în fişa postului lor. Probabil că, la angajare, cei de la recrutare îi trimit la plimbare pe cei ce îndrăznesc să zâmbească, altfel nu se explică cum, indiferent de care instituţie a statului vorbim, atitudinea este aceeaşi.
Context în care te întrebi de două ori: ce să facă omul – să meargă, să revină şi să se ducă din nou până când totul îi iese pe nas, respectiv să aleagă calea „legală”, sau să „profite” de vreo pârghie şi să-şi rezolve problema în cel mai scurt timp. Dacă ştii de la bun început că nimeni nu te bagă în seamă, mai are rost să te prezinţi în faţa ghişeului sau îţi rezolvi „cum ştii” problema. Şpaga este la ordinea zilei pentru că felul în care oamenii sunt trataţi nu lasă loc de altceva. N-am întâlnit până acum în toată România un singur funcţionar care să îţi dea, din proprie iniţiativă şi cu zâmbetul pe buze, bună ziua. Mereu trebuie să te pună într-o postură umilitoare, cu cât mai devreme, cu atât mai bine – înţelegi pe dată cum stau lucrurile.
Poate că n-aş fi scris acum aceste rânduri, dacă nu aş fi trecut de curând printr-o asemenea situaţie.
Se face că am decis să urmez drumul anevoios al mersului la ghişeu la CAS Timiş. Evident, aş fi putut apela şi la o altă persoană care să-mi faciliteze obţinerea cardului european de asigurat, dar am refuzat ideea din start. De ce să alimentez sistemul, dacă pot să fac lucrurile cum trebuie! Aşa că am plecat înarmat cu toate documentele necesare la respectiva instituţie, întrebându-mă de ce expiră mereu aces card european de asigurat. Adică nu suntem mereu europeni? Suntem europeni doar trei-şase luni, după care nu mai suntem? În fine, am înţeles că este o chestiune care mă depăşeşte, eu crezând, realmente, că sunt european perpetuu. Dar se pare că cei de la CAS nu sunt. Dar dacă ei nu sunt şi nici nu se comportă ca atare, nu văd de ce nu ne-ar lăsa pe noi să fim!
În fine, ajung la un domn, pe numele lui M. De o impoliteţe proverbială, acest ins îmi cercetează „cazierul” şi constată că nu are cum să îmi dea cardul cerut, pe motiv că am de plătit nu-ştiu-ce taxe din urmă. Că, schimbând angajatorul, aş avea o întrerupere. Acum situaţia e următoarea: am lucrat până în august 2007 în locul X. Din septembrie 2007 în locul Y. Lucru perfect adevărat şi verificabil. De altminteri, de atunci (septembrie 2007) până astăzi am mai avut şansa să fiu din când în când european, adică am mai primit respectivul card. Ei bine, nu însă şi cu domnul M. El a constatat că, în urma verficării domniei sale bine pregătite, competente şi deosebit de amabile, eu am fost reangajat în data de 1 decembrie 2007 la instituţia X, iar din 2 decembrie 2007 reangajat la instituţia Y.
Acum – zelul domnului M. este unul admirabil. Nicidecum nu a vrut să înţeleagă că e vorba de o eroare. Nicidecum nu a vrut să priceapă că 1 decembrie este ziua naţională a României. Nu a vrut să înţeleagă niciun argument rezonabil şi raţional din câte i-am expus. Mai mult, verificând mai departe, a descoperit că lucrez în învăţământ, drept pentru care mi-a explicat în nişte termeni, politicoşi poate doar în viziunea personală a domniei sale, că având în vedere unde lucrez ar trebui să-mi văd de ale mele.
Zis şi făcut. Plec de acolo la o colegă a lui, care, după ce aştept mult şi bine, mă apostrofează că, dacă vreau să mă interesez de problema a două persoane (şi a soţiei) trebuia, în mod logic pentru oricine, nu?!? să trag două numere de ordine, nu unul – unde mă trezesc? Doar că, în ciuda a tot şi a toate, mai entuziastă, a binevoit să vadă greşeala calculatorului şi s-o remedieze.
Am lăsat pe ziua următoare, vizita la domnul M., respectiv pe această dimineaţă. N-a fost mai amabil, m-a dat afară din birou, având în vedere că am primit 2 SMS-uri şi am răspuns la unul. De vorbit la telefon, n-am vorbit, dar ce are a face! Oricum, nu-mi dă niciun card. Vreau să plec prea repede. Îmi dă o adeverinţă, adică un petic de hârtie, pe care sunt convins că orice doctor european îl va privi ca pe Evanghelie, având în vedere că urmează să fie semnat de şeful d-lui M. Şi, pentru că tot m-a scos afară din birou, portarului i s-a făcut milă de mine şi m-a sfătuit să nu mai stau degeaba. Să revin în 30 de minute. Mă mir doar că pe tot CAS-ul ăsta nu stă scris: revenim imediat…
Fii primul care comentează