A fost odată-un tânăr. Ce voia
Întâi să știe ce-i o piatră. Ce-i o stea.
Apoi, fără să știe, și-o dorea.
Voia chiar fumul ei, așa de mult.
Parfumul, gustul, taina ei, demult.
Și se-ntreba: De ce atâția au?
Și eu – nu am – cel ce atât de mult, le vreau?
– Mă vrei? I-au răspuns piatra, steaua. – De mă vrei
Dă-mi tinerețea ta, și anii tăi,
Dă-mi ochii, sau dă-mi mâna, să le tai,
Piciorul, șoldul, gura ta de crai –
Și tot ce vrei din lume o să ai!
– Cum o să dau ceva din tot ce sunt
Mai bun, și mai curat, și-ntreg, și sfânt?
Cum să mai simt lumina pe pământ?
Cum să mai merg, cum să m-agăț de vânt,
Pe cine să mai bucur cu-un cuvânt?
– Vezi, tinerețe, cât ești de bogat?
Și cât de lesne dai, din ce ți-e dat,
Pe piatra, steaua, ce te-a înșelat?
Și tânărul zâmbise, rușinat…
25 octombrie 2014
Fii primul care comentează