Multe noțiuni lingvistice sunt denaturate și filologia noastră nu se încumetă să privească înapoi, dincolo de hotarele sec. V. e.n., pentru a traduce direct sursele de informații antice nu prin intermediul limbii franceze, engleze, germane sau italiene; așa s-ar putea corecta traducerea eronată a unor termeni, care au avut consecințe grave de-a lungul istoriei. Așa s-a ajuns ca să fie cuvântul „barbarus” tradus prin termenul barbar, când el însemna de fapt „străin”, așa înțelegeau elenii și romanii pe cei ce nu erau de neamul lor, așa s-a ajuns ca „Dacia felix”, să fie Dacia fericită în loc de Dacia bogată.
Tot astfel s-a denaturat adevărul istoric printr-o etimologie eronată a cuvintelor romanus-român; „român” nu se trage din „roman”, el este o creație cultă a sec. XIX, numele nostru era „rumân”, numele pe care îl purtăm este de origine dacică, fiind corupt în epoca contemporană sub forma de român. El este atestat documentar începând cu sec. al XVI-lea și până în sec. XIX în toate ținuturile locuite de români. De fapt, începând cu sec. XVI sunt folosite în paralel atât forma veche, cât și cea coruptă, român, prin transformarea literei „u” în litera „o”, la fel ca în hotarul Rumii de lângă comuna Starghioj, Buzău, care devine hotarul Romei. Iată cum, „romanizarea” au făcut-o strămoșii noștri, cei care au vorbit și au dezvoltat limba strămoșească în funcție de cerințele lor, căci influența romanilor în Dacia a avut forme nerelevante, „romanizarea este esențialmente o cultură a orașelor” (Paul Mackendrick, Pietrele dacilor vorbesc)
În scrierile medievale și cele moderne rumânii erau urmașii dacilor și locuiau în Țara Rumânească, așa fiind înscris pe sigiliul lui Petru Cercel în anul 1580. Poporul român nu s-a născut nici din romani și nici din alte popoare, el este continuatorul direct al traco-dacilor, atât ca structură biologică dar și ca civilizație. Etnonimul rumân și adverbul rumânește le întâlnim prima dată în Letopisețul Țării Moldovei, adjectivul rumânesc îl întâlnim în scrierile lui Nicolae Milescu în 1661, iar în cronica „De neamul Moldovenilor”, Miron Costin face deosebirea între rumâni și râmleni, adică romani. Etnonimul rumâni se menține și în sec. XIX la Ion Rus (Icoana Pământului, Blaj, 1842), la Paul Iorgovici, în lucrarea „Observații de limbă rumânească”, tipărită la Buda în anul 1799. Dar, în mediul sătesc se mai spune și azi rumânul meu în loc de bărbatul meu, acest lucru, constituind poate cea mai puternică atestare atât a vechimii cât și a corespondenței ruma-rumân.
Prima atestare documentară cu privire la țara noastră, care este denumită „Rumenia” o aflăm în anul 1245 în lucrarea cu titlul „Weltchronik” a lui Rudolf von Ems, sub forma coruptă de zara (țara) Rumenaske și Rumuny, cele două lexeme sunt menționate de Johan Troster în lucrarea sa „Das Alt -und Neu Teutsche Dacia” – Vechea și noua Dacie, iar Lorenz Toppelt, sas din Mediaș, precizează în anul 1667 într-o lucrare despre originea transilvănenilor, că „valachii își spun Rumuini”, așa după cum repetă și Ioannes Franciscus: valahii își spun rumuni.
Turcii au numit Tracia, Rumelia, iar sultanul Mahomed al II-lea a construit fortăreața Rumeli-Hisar (castelul Rumeliei) pe coasta europeană a Bosforului, pentru a cuceri Constantinopolul. La unii scriitori străini numele nostru apare sub forma Rumenos, ca în scrierile istoricului dalmat Ioannes Lucius.
Unul din triburile etrusce din Italia se numea Rumina, la vechii troieni Rum era un antroponim frecvent pentru femei. După istoricul Hellanicos, care scria pe la anul 400 în. Hr. Aeneas întemeiază după plecarea din Troia, orașul Rum/Roma, după numele unei troiene; Rum este și una din fiicele zeului Asklepyos, fiul al zeului trac Apollo. Tot legat de numele Rum, găsim la romani pe Rumia sau Rumina, zeița alăptării, protectoarea noilor-născuți, numele vechi al Tibrului era Rumo sau Rumon, iar unul din cele 3 triburi ale Romei, reprezentând pe urmașii întemeietorilor ei purta numele de Ramnes și aici trebuie căutată etimologia cuvântului râm și râmlean.
