Și, întorcând frâiele,
a pornit-o spre unde i-a părut că au ieșit vocile.
Și, după câţiva pași decât,
a văzut legată o iapă de un stejar
și, legat de altul, pe un băiat,
dezbrăcat de la mijlocul corpului,
cu o vârstă de cinci ani,
care era cel care da voci, și nu fără motiv,
pentru că îl bătea cu o curea cu multe bice,
un plugar de talie bună,
și îi acompania fiecare bici cu o mustrare și cu un sfat.
Pentru că îi zicea:
– Să-ţi ţii gura și să caști ochii.
Băiatul răspundea:
– Nu voi greși altă dată, domnul meu; pentru Dumnezeu
că nu voi mai greși altă dată,
și eu promit să am de aici înainte mai multă grijă cu turma.
Și, văzându-l, don Quijote care trecea,
spune cu voce iritată:
– Nenorocite cavaler,
nu vă pare rău să vă luaţi cu cine nu se poate apăra?
Urcaţi pe calul vostru și luaţi lancea voastră –
căci eu vă voi face să cunoașteţi
că este de lașitate ceea ce staţi și faceţi.
Plugarul, care a văzut acea figură plină de arme
mânuind lancea spre faţa lui,
s-a crezut mort, și cu bune cuvinte a răspuns:
– D-le cavaler, acest băiat pe care eu îl pedepsesc,
mă servește prin a păzi o turmă.
Fii primul care comentează