Motto: “Şi iartă-i pe ei, nene Iancule, că nu ştiu cât sunt de păcătoşi…”
Aflându-mă pentru două zile în capitală, m-am hotărât să-i fac o vizită colegului meu de liceu, Stătescu Bogdan, persoană publică cu importanţă mare, mai ales că doream să-i cunosc şi familia, pentru că reţinusem un eveniment deosebit, ziua de naştere a fiului său, Puiu, elev în clasele primare. Cum la o aniversare nu poţi merge cu mâna goală, i-am cumpărat feciorului o carte de Jules Verne, cu copertă cartonată şi lucioasă. La ora stabilită, sunam la uşa apartamentului unde locuia fostul meu coleg de bancă. M-a primit o doamnă blondă, de înălţime medie, îmbrăcată într-un deux pieces de culoarea liliacului, care s-a recomandat doamna Stătescu. Bucuros de cunoştinţă, am păşit în hol, în sunetele asurzitoare ale unui instrument din grupul celor de percuţie dintr-o orchestră, care veneau din sufragerie, unde micuţa mea gazdă exersa într-o manieră ameţitoare.
– Vrea să intre în orchestra şcolii, mă informă, mai mult strigând, mama băiatului, când intrarăm în sufragerie, dar acesta nu schiţă niciun pic de curiozitate faţă de persoana mea, care abia aştepta să-i înmâneze cadoul.
– Exersează într-una!, continuă mama, are ureche muzicală şi noi vrem să-l încurajăm. Nu-i aşa că are talent?
– Poftim? reuşii să articulez, în acelaşi timp cu o serie de gesturi, prin care imploram repetarea întrebării.
– Nu-i aşa că are talent? şi doamna Stătescu mai mult ţipă, ca să o pot auzi.
– Cu siguranţă că are, îi ţinui eu isonul, deşi sunetele tobei mă deranjau cumplit la urechi. Dându-şi seama că n-o să putem conversa, doamna Stătescu i se adresă viitorului instrumentist din orchestra şcolii:
– Puiu, vrei să repeţi mai târziu? Îl avem în vizită pe colegul de bancă al tatălui tău. Apoi se întoarse spre mine:
– Îmi pare rău, dar Bogdan a fost chemat de urgenţă la Primărie şi regretă tare mult că nu vă puteţi întâlni azi.
– Şi eu regret, dar compensez cu bucuria cunoaşterii familiei.
Nici nu terminasem ce aveam de zis că în faţa mea se postă, cu mâinile încrucişate la spate, tânăra mea cunoştinţă, Puiu:
– Ce cadou ai adus ? întrebă direct, văzând pachetul legat de vânzătoare cu o fundă.
– Puiu, nu este frumos ce faci!
– Tinere, ştiam de la tatăl tău că-ţi sărbătoreşti ziua de naştere şi m-am gândit că la vârsta pe care o împlineşti îţi va face plăcere un roman de Jules Verne…
Aproape îmi smulse pachetul din mână, îl desfăcu, mai mult din curiozitate decât din plăcere, şi, rupând ambalajul, am văzut o strălucire vie în ochii lui, un zâmbet larg care îi descreţi fruntea, de parcă se năştea ideea de salvare a lumii, iar mâna lui dreaptă mângâie uşor coperta strălucitoare. Fără să ne mai acorde atenţie, se îndreptă spre peretele din faţa noastră, fixă cartea pe spătarul unui fotoliu, căută într-un sertar din corpul bibliotecii ce alcătuia mobilierul sufrageriei, scoase un pistol cu ventuze şi începu să atace, cu disperare şi strigăte, coperta cărţii lui Jules Verne.
“Nu aşa se citeşte o carte”, mi-am zis în gând şi mi-am întors privirea spre doamna Stătescu.
– Are foarte multă energie, îmi explică, privind cu multă adoraţie la odrasla din faţa ei. Trebuie să şi-o consume, nu?
– Desigur, doamnă, dar de ce nu frecventează un club sportiv? S-ar antrena în mod organizat şi s-ar dezvolta armonios.
– Dragă domnule, Puiu este o fire foarte sensibilă. Majoritatea nu-l înţelege. A încercat de mai multe ori, dar a fost dezamăgit. Este foarte isteţ. Se pricepe la multe lucruri şi nu suportă să fie dădăcit. Nu s-a înţeles până acum cu niciun instructor sau antrenor, pentru că nu au metodă adecvată. Nu ştiu cum să-i predea lui Puiu, care prinde foarte repede, şi nu trebuie să tot repete un lucru de mii de ori.
– Un antrenament necesită reluare, forţă, revizuire, îngânai eu.
– Puiu nu suportă aşa ceva, nu acceptă să fie contrazis, zise doamna Stătescu şi nu mai putu continua pentru că Puiu făcea o gălăgie cât o galerie de pe un teren de sport.
– Dragul mamei, dacă vei continua aşa, domnul va pleca!
– Nu-mi pasă! ripostă băiatul.
– Puiu! îi strigă mama, dar acesta se întoarse repede, îndreptă ţeava pistolului spre ea şi o ventuză se lipi de fruntea acesteia.
Degeaba scoase un ţipăt doamna Stătescu, pentru că tinerelul, după ce mai trase cu o ventuză spre fruntea acesteia, unde se postaseră două beţişoare ce atârnau de două ventuze, se retrase din sufragerie.
– Uneori este ca un uragan, dar se linişteşte, pentru că în fond este un băiat bun, îmi explică gazda mea, în timp ce îşi dezlipea cele două ventuze de pe frunte.
A urmat un moment de linişte, pentru că niciunul dintre noi nu ştiam ce să spunem, apoi doamna Stătescu se ridică brusc:
– Vă rog să mă scuzaţi o clipă, merg să aduc cafeaua şi părăsi încăperea. Chiar atunci, dintr-o altă cameră îşi făcu simţită, la parametri ridicaţi, o boxă de mare putere, din care răzbăteau, la intensitate maximă, notele unei melodii foarte cunoscute. În timp ce servea cafeaua, stimata mea gazdă încerca să-mi explice ceva, dar era imposibilă, în acel moment, o comunicare, drept pentru care doamna Stătescu se ridică a doua oară, se îndreptă spre camera în care Puiu “asculta” muzică, apoi, după un schimb de replici dure, se reîntoarse, plină de furie, iar când difuzoarele amuţiră, se linişti şi gazda mea.
– Ştiţi! Băiatul, dacă vrea să intre în orchestra şcolii, trebuie să asculte multă muzică, pentru a-şi forma o cultură muzicală, se simţi datoare să-mi explice doamna Stătescu, în timp ce-şi degusta cafeaua.
– Este singura modalitate, întării eu, ca o încurajare. Bănuiesc că munceşte din greu pentru a reuşi această performanţă.
– Sărmanul! depune un efort susţinut, dar vecinii nu înţeleg acest lucru şi avem, uneori, discuţii cu ei.
– Vreau alt telefon! se auzi ţipătul lui Puiu, care apăru brusc în faţa mamei sale, aruncă mobilul pe jos şi continuă: vreau alt telefon! Am primit o poză de la un coleg şi nu-mi place cum se vede.
– Puiu, dragă! Doar ce ţi-am schimbat telefonul… Cum poţi cere altul acum?
– Vreau alt telefon! răspunse categoric băiatul.
– Linişteşte-te! Vorbim când vine tata acasă.
– Bine!
Şi Puiu se întoarse în camera sa.
– E la o vârstă critică, încercă doamna Stătescu o scuză.
Erau momente dificile pentru noi, pentru că era a doua oară când nu ştiam cum să abordăm un nou subiect de discuţie. Salvarea a venit de la sunetul telefonului fix, la care a răspuns doamna Stătescu, şi pe care, după câteva secunde, cu multă amabilitate, îl îndreptă spre mine, spunând:
– E pentru dumneavoastră.
– Pentru mine?! am întrebat foarte mirat.
– Soţul meu doreşte să vă vorbească.
– Alo! Salut Bogdan!…Da, înţeleg…Bine! Ne întâlnim într-un sfert de oră…La revedere!
Am pus receptorul la locul lui şi, adresându-mă doamnei Stătescu :
– Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care m-aţi primit. Vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec, am continuat, în timp ce mă îndreptam spre ieşire. Bogdan se va întâlni cu mine în centru, pentru că vrea să ne vedem, este singura ocazie, nu ştiu când mai trec prin capitală.
Stimata mea gazdă mă însoţi până la uşă şi, tocmai când să ies, mai să mă ciocnesc cu Puiu care, nici una, nici două, îi ceru mamei sale bani:
– Mă duc să-mi cumpăr un hot-dog, pentru că mi-e foame.
– Puiu, dar nu se poate înainte de prânz! îi zise mama cu destulă calmitate.
– Mie mi-e foame de un hot-dog, nu se lăsă tânărul nostru, care, după ce luă banii, porni glonţ să-şi satisfacă pofta.
– Vă rog să-i iertaţi comportamentul, domnul meu! însă tânăra generaţie de azi este foarte diferită de generaţia noastră, când eram tineri.
– Este adevărat, doamnă! Vă doresc să aveţi o zi frumoasă şi uşoară, glăsuii eu, îndreptându-mă spre centrul oraşului, unde trebuia să-mi întâlnesc prietenul din copilărie, cea cu alte caracteristici faţă de copilăria din zilele noastre.
Fii primul care comentează