Dacă mi s-ar cere să definesc singurătatea,
în primul rând, nu m-aș pricepe să discut simbolurile presupuse
de litere, fiecare în parte.
„S – ”, aș spune, este un fost obelisc, în timp, curbat
de presiunea spațiului dintre cer și pământ;
„- i –”, un punct vrând să dea în cap liniei,
„- n –”, amploarea vălului cărat în biserici de domnișoare de onoare,
„- g –”, înțelept bătrân, pe gânduri, strâns în sine ori
brațul lung al tinerei bând absint fără să-l epuizeze, din pictura lui van Gogh,
„- u –”: val întors cu brațele în sus, implorând să nu cadă, cu misterul luat din lume, iar în mare,
„- r –”, desigur, velociped în reparație,
„- ă –”: abur în tendință de a sări de pe oală,
„- t –”, indicator vehement de răscruce,
„- a –”: pântecul stând să de naștere la cuvânt,
„- e”: Cumințenia pământului.
În lumina cărții, literele cât au păstrat din grijile secolului?
Fii primul care comentează