Nu vreau, în cele ce urmează, să emit o judecată estetică despre opera lui Mircea Cărtărescu. De asemenea, nu vreau nici să discut motivele ce au stat la baza nominalizării lui pentru premiul Nobel. Acestea trebuiau făcute la vremea respectivă. Ceea ce vreau însă este să remarc, cu ocazia celui mai recent exemplu, proverbiala lipsă de solidaritate a românilor. – Valabilă în orice domeniu, după cum se vede, de la sport, la cultură.
La fel ca şi în cazul lui Cărtărescu, mulţi suporteri ajung să deteste naţionala României, fiindcă în ea joacă unul sau altul, de la un club advers. Nu suntem, efectiv, în stare să trecem, pentru interese, să le spunem, de ce nu?, naţionale, peste micile noastre nemulţumiri, ranchiune sau peste orice alt fel de sentiment negativ.
De asemenea, rare sunt cazurile când un român se bucură cu adevărat pentru un alt român, rare sunt cazurile când un român îi sare, la nevoie, într-ajutor, unui alt român, rare sunt cazurile în care ne susţinem reciproc. Şi mă refer, evident, la rang de naţiune, nu individual, caz în care vecinul de la patru îi dă celui de la doi cleştele sau ciocanul. Nu ştiu care să fie cauza, nu ştiu dacă există o explicaţie istorică – după cum încearcă unii să creeze teorii mai mult sau mai puţin credibile – dar cert este că vedem cu ochiul liber şi de la o poştă efectele. Şi ele nu sunt pozitive.
Nu vreau să citez într-acest sens proverbele noastre, ele sunt de la sine grăitoare. Dar este emblematic faptul că, dacă în trecut un român îi dorea altuia să îi moară capra, evident, din invidie, nu din alte motive, acum el a ajuns să îi râvnească bietul animal. Felul în care se schimbă societatea noastră ar trebui să ne dea de gândit.
În fine, asta este, fiecare râvneşte la capra celuilalt. Aici capră fiind poziţie, fiind bunuri, fiind influenţă, fiind orice. Dacă unul are ceva, celălalt vrea să îl deposedeze. Nu prin muncă, nu prin talent, nu prin nimic. Să treacă el întâi şi, ca să rămânem în zona proverbelor, după el potopul.
Cum-necum, după cum spuneam, Mircea Cărtărescu a ajuns să fie nominalizat din partea României, la premiul Nobel. Nu cred că în acest moment mai trebuie judecată valoarea lui estetică. Ce nu se înţelege este că atunci când cineva primeşte Premiul Nobel, nu îl primeşte o singură persoană, la fel cum, atunci când echipa naţională a unei ţări câştigă un campionat mondial, o ţară întreagă ia parte la victorie. Este vorba, şi într-un caz şi într-altul, de un scop supra-individual, unul care ar trebui să unască, în adevăratul sens al cuvântului, o naţiune.
Toată presa literară, mai ales, lucru trist, tineri critici şi profesori universitari s-au scandalizat. Au depus multă energie şi multă patimă, mai puţin talent şi şi mai puţin bun simţ în a-l denigra pe Mircea Cărtărescu. Cel puţin la fel de multă, câtă pusese, la rândul lui, şi Mircea Cărtărescu în a-i denigra pe alţii. Dacă ei cred că astfel fac un bine culturii române, în care, de bine, de rău, şi ei se zbat să se afirme, le spun că greşesc.
Greşesc, la fel cum greşeşte fiecare dintre noi care vrea să arate Europei şi lumii întregi cât de neagră este ţara noastră. La fel cum greşeşte fiecare dintre noi atunci când îşi pune interesele personale înaintea celor comune.
Însă – mă întreb, care să fi fost miza celor care, post-festum, adică chiar şi după ce lui Mircea Cărtărescu, între noi fie vorba, după cum era şi de aşteptat, nu i s-a decernat premiul, se obstinează să îl arate cu degetul. În ce mă priveşte, cred că, la urma urmei, este bine că am participat, şi că, data viitoare va trebui să propunem pe altcineva.
De asemenea, aş fi bucuros să aud de la cei care azi sunt atât de nemulţumiţi pe cine ar vrea ei să nominalizăm. Însă ei, după cum se vede, nu propun pe nimeni. Ei demolează, fără să clădească nimic în loc. Astfel, o cultură nu poate continua. Indiferent cine, dacă Mircea Cărtărescu îl dă la o parte pe Eminescu sau un altul pe Cărtărescu, strategia lor este greşită. Fiindcă puţinul timp ce ne stă la dispoziţie nu trebuie pierdut astfel, inutil. O operă mare rezistă în timp, cu şi fără atacurile contemporanilor. Problema este însă că, în general, cei care dau primii cu piatra, dau, fiindcă, în afară de un buzunar plin cu pietriş, ei nu au nimic altceva. Şi când vor arunca ultima piatră, vor dispărea definitiv.