Deşi religia ortodoxă este majoritară în ţara noastră, (mai) există o comunitate a catolicilor, care, lucru ştiut, devine tot mai restrânsă de la an la an (chiar dacă prozelitismul nu este prohibit la această biserică). De aceea e greu de precizate raportul numeric dintre numărul enoriaşilor şi acela al clericilor. Indiferent de cum stau lucrurile, cert este unul singur. Suntem în prag de Paşte catolic. Şi românul, tolerant din fire, se bucură să serbeze Lumina împreună cu cei cu care a crescut şi a copilărit, fie în aceeaşi casă, fie pe aceeaşi stradă, fie în aceeaşi localitate, fie în aceeaşi ţară. Chiar dacă Paştele se sărbătoreşte o singură dată, majoritatea ortodocşilor care cunosc vreun catolic ciocnesc împreună cu acesta câte un ou roşu sau un pahar de pălincă sau de omniprezenta bere. Evident, exemplul funcţionează de minune şi vice-versa, adică un catolic nu se va sfii niciodată să treacă, fie şi scurt, pe la amicul ortodox. Ca să nu mai vorbim că, în astfel de cazuri în care spiritualitatea pătrunde atât de adânc în suflete, dezlegarea de la postul obligatoriu vine de la sine. Doar nu se aşteaptă nimeni să posteşti de Paşte.
Dacă aceasta era situaţia acum câteva decenii, în ultima vreme ea s-a schimbat. Statornică mai este toleranţa, cu care ne mândrim prin Europa. Altminteri, totul trebuie privit dintr-o altă perspectivă.
Nu doar în România există un amestec de religii, ci în întreaga Uniune Europeană. Sigur că, înainte ca dreptul de liberă trecere să le fi fost acordat şi celor din blocul de Est, catolicismul domina în Vest. De pildă, în Germania găseai catolici sau protestanţi, mai erau câţiva ortodocşi sau musulmani tradiţionali (e vorba, desigur, despre greci, respectiv turci), care, asemena românilor de azi, au fost primiţi imediat după război la muncă, şi tot acolo au rămas. Chiar dacă acum generaţii mai vârstnice sunt la pensie şi copii lor primesc ajutor de şomaj, tot le este mai bine decât în fostele lor ţări. În ce îi priveşte cetăţenii români plecaţi înainte de Revoluţie (sau imediat după aceea), ei nu contează prea mult, fiindcă ei sunt acei catolici care sărbătoreau aici de două ori Paştele.
Între timp, ortodocşii ajunşi pe tărâmuri catolice au făcut ca, în ciuda diferenţei de religie, lumea să dea pretutindeni dovadă de toleranţă faţă de ei, mai mult, sunt sfătuiţi să fie ei înşişi toleranţi cu foştii lor concetăţeni, aflaţi mai mult ori mai puţin întâmplător pe aceleaşi meleaguri: să nu crâcnească prea mult când observă în zona pietonală că le-a dispărut portofelul din buzunar, ca doamnele să nu se supere dacă poşeta le-a fost tăiată, ca bancomatele să nu mai fie atât de sigure şi, în general, să se împace cu ideea că banii există nu numai spre a fi cheltuiţi, ci spre a fi pierduţi…
Mai sunt unii, să le spunem de-ai noştri, care, sătui de binele de-acasă, au decis să ia drumul pribegiei. Şi-au lăsat în urmă familia şi s-au perindat – adevăraţi pelerini! – peste tot, străbătând mai toată Europa. Şi-au zis: să se bucure cei de acasă de o viaţă îmbuibată, căci ei unii nu au nevoie de aşa ceva. Evident, cât au putut, n-au lucrat nimic. S-au culcat prin parcuri sau prin gări şi n-au refuzat niciodată să-l însoţească pe comunitarul străin la arestul încăpător al poliţiei. Acolo au fost obligaţi să-şi schimbe hainele, să se spele şi să intre în rând cu oamenii, cel puţin pentru o vreme. Însă cetăţeni europeni fiind, n-au putut fi obligaţi să-şi revadă familia de-acasă…
Când, totuşi, se apucă de muncă, înseamnă că sunt foarte scârbiţi. Principala lor îndeletnicire este aceea de a accepta banii pe care pietoni inconştienţi îi aruncă în pălăriile tradiţionale, pe străzile marilor sau ale micilor oraşe, în comune, sate, păduri, munţi, pajişti – fiindcă ei sunt pretutindeni). Din sumele astfel agonisite, în curtea casei părinteşti se mai ridică încă una, a cincea poate.
Primăvară de primăvară, ei sunt nemulţumiţi când văd că se apropie Paştele catolic. Pentru că ştiu că, sărbătoare fiind, ei vor fi nevoiţi să-şi întrerupă activitatea şi să revină, pe durata sărbătorilor, acasă. Aici, deşi sunt aşteptaţi cu braţele deschise, ei nu se vor simţi deloc bine, ştiind că sunt obligaţi să lâncezească. Aşa că vor cumpăra în cantităţi mari cefe de porc, mici şi bere la 2 litri, golind rafturile magazinelor alimentare şi, pentru a uita de chinul la care sunt supuşi, vor încinge, în micul spaţiu verde rămas pe lângă case, grătarele. Dacă acest spaţiu nu mai există, grătarele vor fi mutate în faţa casei sau chiar în stradă. Dacă locuiesc în apropierea unui parc, nu se vor sfii să îi ocupe aleile. În cele din urmă, vor da muzica atât de tare, încât să fie auziţi de toată strada, pentru ca toţi să ştie cât de mult suferă că s-au întors acasă.
Şi nu le mai rămâne nimic de făcut, decât să bea, să mănânce şi să asculte manele până la Paştele ortodox.
Fii primul care comentează