“Exista mai multe tipuri sau categorii de elite si cred ca un guvern democratic ar trebui sa tina cont de existenta elitelor dar si de faptul ca acestea sunt de toate felurile iar o scara unica de valori nu exista. Exista elite spirituale, elite filozofice, oameni dotati pentru filozofie care nu sunt catusi de putin buni la altceva – este cazul ideologilor nostri precum… Sartre pe are l-am citat pentru ca este cel mai reprezentativ. Si exista oameni dotati pentru muzica … exemplul cel mai prestigios este cel al lui Mozart care compunea la varsta de cinci ani. Deci, trebui sa tinem cont de faptul ca daca cineva nu este dotat pentru politica sau pentru matematica, el poate fi un sfant sau un mare muzician. Exista deci mai multe scari de valori.
Un om de elita este uneori unul dintre cei mai buni in meseria sa si alteori este cel care nu e bun pentru nicio meserie si care este un contestatar de elita.” (Eugen Ionescu, pag. 34 )
Am lucrat intr-o fabrica care a produs in cativa ani zeci de mii de masini. Dupa acesti ani, s-a observat ca numaratoarea pieselor unei sectii de fabricatii, realizata de un sistem automat, era o aberatie. Rezultatele sistemului automat erau halucinante. Oamenii realizasera numaratoarea in paralel, manual. Era pur si simplu o minune a lumii faptul ca fabrica produsese, totusi, masini. Nu stiu cum au continuat lucrurile. Eu am dat – in imaginatie – un buchet de flori oamenilor care au numarat impecabil piesele, cu metodele lor necunoscute, fara sa se simta o eroare, macar.
Bunicul a fost inspector financiar. Avea de calculat impozite. Practic, de adunat cifre scrise frumos una sub alta, pe cearcefuri mari de hartie. Avea o capacitate de munca uluitoare. Dar avea un coleg magistral. El nu aduna nimic. Spunea direct rezultatul. Care era intotdeauna exact.
Am urmat facultatea de automatizari si calculatoare. O facultate de prestigiu. O facultate de viitor. Concurenta era mare. Notele candidatilor erau batute la masina de scris, pentru a fi afisate, de secretare. Erau adunate fara greseala, la sutime. O munca infernala era sustinuta de doi-trei oameni, in cateva zile, ireprosabil. Nu existau calculatoare. Nici imprimante.
Am invatat sa programez calculatoare cu speranta sa fac viata oamenilor mai usoara. Mai buna. Mai tihnita. Mai creativa. In locul acestei vieti, m-am pomenit la 51 de ani in plin razboi informatic. Oamenii, statele, firmele, se inarmeaza cu noi unelte de capatat un ascendent asupra altor oameni. Controlul asupra altor oameni. Tot mai straini. Tot mai straini lor insisi. Se tinde spre noua minune a universului : homo digitalus. Ca sa il creeze, omul care viseaza un bine – care sa ridica impotriva binelui – si-a facut cu emotie, cu sacrificii, cu omenie, datoria. Merita un buchet de flori.
Concuram in scoala la caligrafie cu cele mai calofile colege. Incet, incet, am evoluat spre scrierea de tipar. Concuram si aici, in cele mai frumoase si ingenioase creatii manuale. Masina de scris si imprimanta au adus totul la gri. Vorbeam cu un zugrav. Parea un savant. La un moment dat, a avut nevoie de un CV. L-a scris de mana. L-am citit si m-am ingrozit. Omul care avea grai, ca toti oamenii, avea un scris de semianalfabet.
Profesorul insusi, nu mai este un mentor de cunostinte. Un model. Un om care insufla pasiuni, idei, valori, idealuri. Ci o masina statistica. Un fiset ambulant. Care va fi inlocuit, in cele din urma, cu o masina statistico-probabilistica . Emotia, harul, darul, legatura de sange, pasiunea lucida, sunt incet-incet inlocuite de stahanovismul informatic, uniformizator.
“Uite, am scris intre altele o piesa care se numeste Ucigas fara simbrie… In aceasta piesa este vorba despre un ucigas anonim care incepe sa asasineze oameni din cel mai frumos… din cel mai calm cartier al orasului.
Eroul principal, care se numeste Beranger, stie, ca toata lumea, totul despre ucigas. El se intreaba de ce nu reactioneaza cetatenii, de ce agentii de politie ii aresteaza pe vagabonzi si pe golani in loc sa se ocupe de acest criminal pe care-l stie toata lumea si fata de care… fata de care sunt cu totii parca paralizati, fara aparare. Este exact ceea ce ni se intampla acum si este intocmai ce se intampla din totdeauna”. ( Eugen Ionescu, pag. 39 ).
M-am tot intrebat cine este acest ucigas. M-am luptat cu el. Am urlat. Am injurat. Am lovit. Am ucis. Pana cand am aflat, si m-am impacat cu el.
Sunt eu. Numai eu.
18 ianuarie 2013
Fii primul care comentează