(Colaj )
De demult s-a-ntâmplat. De demult. Era
Într-un parc cu vii amintiri.
Un poet a trecut, şi poate că-l ştiţi,
Voievozi, şi bărbaţi, şi martiri.
Şi trăia doar cu-un gând. Să iubească mereu.
Şi trăia să ne poata iubi.
Dar un vânt năsprasnic s-a ivit dintr-un nor.
Şi iubirea a dus-o-n pustii.
Si poetul, a scris-o în noi, ca pe-un dor,
De bătrâni, de părinţi, şi copii.
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe, în faguri de zi.
Dar iubirea poetului nu are moarte,
E în noi, pretutindeni, copii.
Şi când trec peste meri, şi luceferi stingheri,
Aud ţipătul straniu,
Şi în albe livezi văd trecând la amiezi
Herghelii de uraniu,
Şi-ntr-al nopţii călcâi,
Caut sărutul dintâi,
Peste ţărmuri celeste,
Singur nu sunt nicicând,
Căci iubirea, în gând,
Este pururi, poveste.
Vino, iar, printre noi,
Unde suntem, în doi,
Corbi perechi, printre ramuri,
Să ne baţi la fereşti, să mai ştim că mai eşti,
Să mai naştem balsamuri –
Şi în raiul de-aici, şi în Raiul de sus,
Să ne-aducem aminte,
Că români suntem toţi, tu ne iartă, de poţi,
Voievod şi Părinte.
Cum te cheamă pe tine?
Nu cumva eşti în noi?
Nu cumva toţi poeţii de pe lume te cântă?
Nu cumva, neperechi, suntem , doi câte doi,
Sabia ta, mângâind câte-o inimă frântă?
Nu cumva n-am greşit, niciodată, nicicând,
Pariind pe iubire?
Nu cumva pentru tine, stăm cu toţii la rând,
Aşteptând mântuire?
Pentru noi, fiecare? Sau şi noi, pentru toţi –
Împreună cu toţi, şi cu tine-nainte,
Cu ai noştri de sus, şi de jos, fără roţi
De roboţi, fără lanţuri pe trup, şi pe suflet, şi minte –
Inchină-mu-ne iar, e Pământul altar,
Şi e Cerul senin, rătăciţi suntem încă,
Tu inspiră-ne iar, tu ridică-ne, iar,
Luminează în noi, bucuria adâncă!
Tobe goale ce suntem, ruginind, bate des,
Poate, poate, vom şti să răspundem pe faţă,
Să alegem Iubirea, din ce-avem de ales:
România pe Cale, Adevăr, şi pe Viaţă!
14 ianuarie 2014
Fii primul care comentează