Ivan Vasilievici Dolgoruki era înalt comisar cu probleme de sănătate în gubernia Pelendavskaia. Ţarul era zgârcit din fire când era vorba de toate cele ale statului. Nu acelaşi lucru se putea spune când era vorba de curtenii săi, pe care îi răsfăţa cu milioane de ruble şi excursii pitoreşti peste mări şi ţări. Aşadar, Nicolai Vasilievici nu prea avea bani pentru administrarea spitalelor. În plus, făcea eforturi supraomeneşti să îşi păstreze postul modest, zâmbind frumos trimişilor împărăteşti, dar şi medicilor săi care, plătiţi mizerabil, cerşeau la pacienţi câteva copeici pentru a avea de un ceai, o lămâie, şi a achita în rate, la un deceniu, câte un samovar, pentru întreaga comunitate.
Această formă de supravieţuire, în lagărul ţarist, era denumită, pur şi simplu, în Pelendavskaia, solidaritate de breaslă. Toţi medicii din lumea civilizată aveau la îndemână, din leafă, un ceai pe zi, o lămâie la o săptămână, şi un samovar pentru folosinţa personală. Cu nimic sub calitatea profesională a primilor, doctorii din Pelendavskaia trăiau în cea mai neagră mizerie. Dacă aveau spitale, era o eroare care s-a îndreptat în timp. Acum, nu mai aveau nici măcar ceaiul zilnic în cană. Nici felia cu unt de 200 de grame la sfârşitul unei zile în care consultau, sau operau, peste o sută de persoane. Nici ajutoarele lor, felcerii, brancardierii, infirmierele, portarii, sau femeile de serviciu, nu aveau un firicel de ceai, măcar, pe zi. Nici vedeau măcar o firimitură de pâine neagră, la zi de sărbătoare
În această atmosfera, era greu pentru Ivan Vasilievici Dolgoruki, ca reprezentant al unui stat care îşi condamna slujitorii la martiriu, să zică măcar, oricărui subordonat, măcar pâs, darmite să ridice ochii din pământ, când umbrele lor îi măturau ferestrele biroului de înalt comisar sanitar, sărac şi întunecat ca un mormânt.
De câteva zile, în biroul lui, Ivan Vasilievici Dolgoruki făcea, fără să ştie nimeni, greva foamei. Dar iată că un înger se arătă ubicuu în toate spitalele, şi le vorbi medicilor aşa: „Vin în numele Domnului vostru pentru care înduraţi martiriu pe lume, fără ceai măcar, al Lui, care l-a văzut pe Ivan Vasilievici Dolgoruki chinuindu-se. Iată ce vă spune: fiecare, după putere, să renunţe la câte un ceai pe lună, ceaiul să îl vândă la cămătari, şi din banii obţinuţi să schimbe ţevile sanitare în toate spitalele guberniei. Aceasta, în primul an. În al doilea an, să renunţaţi iar la câte un ceai pe lună, şi din banii obţinuţi să zugrăviţi încăperile. În al treilea an, să înnoiţi din instrumentar şi să faceţi cu toate cele pe care le aveţi în proprietate temporară, un inventar. În al patrulea, din ceaiurile economisite, să faceţi un stoc de medicamente gratuite. Dacă veţi face toate acestea, Ivan Vasilievici va bea şi el ceai, după patru ani. Altfel, se va lipsi de el până la final ”.
În Rusia, să renunţe un om la ceai este ca şi cum s-ar lipsi de Dumnezeire.
Medicii au început prin a afişa la gazeta de perete a spitalului ceaiurile cerute pacienţilor. Secţia cu cele mai multe ceaiuri vândute era premiată cu o rugăciune la capela spitalului, minune care înlăcrima toată mass-media locală. Estimp, Ivan Vasilievici continua greva ceaiului, în biroul lui, nu mergea nici măcar până acasă, de ruşinea sărăciei în care intrase medicina în Pelendavskaia. Tot medicii şi-au pus întrebarea: de ce până acum ne feream şi nu cerem deschis, fiecare după cât îl lasă inima, câte ceaiuri vrem de la pacienţi ? Ei nu ar fi înţeles unde se duc ceaiurile? Şi la aceeaşi gazetă de perete, fiecare medic scria cu creta ceaiurile primite zilnic de la pacienţi, precum şi numărul de ceaiuri donate pentru sănătatea guberniei.
După cinci ani, spitalele mergeau bine de la sine. Inspectorul sanitar a catadicsit să iasă din birou, cu capul plecat, să bea primul ceai după un cincinal în ceainăria deschisă la parterul primului spital care i-a ieşit în cale. Spitalul se numea „Al Coatelor Goale”. De fericirea celor văzute, a colindat pe la fiecare spital şi s-a îmbătat cu ceai.
Aşa s-a întâmplat în Gubernia Pelendavskaia. La noi, în Napocskaia, nu s-a întâmplat aşa. Nu am avut un inspector sanitar iubit de Dumnezeu. Cum să avem! La noi, Ivan Nicalai Chamenitski, numit înalt comisar sanitar, a ieşit pe postul „Novaia Zemlia” şi a spus: ajutaţi-mă, fraţilor, că eu de 12 ani, nu am schimbat nici măcar clanţa unui WC –u în secţia mea. Nu am renunţat la nici-un ceai cu care am îndatorat pacienţii mei. Veniţi, şi ajutaţi-mă, că uite ce igrasie am pe pereţi! Că uite cum nu pot eu să spun nimic inferiorilor mei. Că dacă beau eu ceai integral, beau şi ei. În plus, le-a spus că a nu renunţa la nici un firicel de ceai este etern uman. Halal! Cade cerul pe noi! Uitaţi-vă la Pelendavskaia, moie brati! Fraţilor! Medicilor! Hipocraţilor! Renunţaţi şi voi, dacă nu la al vostru, măcar la ceaiul românesc! Până acolo am ajuns! Să luăm totul şi de la cei care ne iubesc!
Fii primul care comentează