Aș vrea să cobor, în imperiul unei minuni, la scară minusculă, liliputan să fiu, din pânzele păianjenilor (care au invadat un pod părăsit), să înfirip vele pentru nava de carton, construită cu brațe de copil în toată firea.
Cu aspirația de a pluti pe curentul aducând parfum de flori din grădină este în concurență foamea unui șobolan pândind.
Busolă îmi e steaua destinului, dar și destinul, în metamorfoza-mi, cât se va modifica?
O lovitură de coadă mi-ar fi acum fatală, harpon poate pentru balena care ochilor de rozător par a fi; din jocul unui motan cu mine mi-aș mai reveni: cred că ar înțelege, din reflexu-i domestic antrenat, că am fost om matur și m-ar lăsa în pace.
Mă voi extazia de înălțimea zborului la îndemână și de popasul pe apă cuminte, plină de reflecție și de umbra tăcută a volubilei țărănci: din mână-i scapă ca în replay suveica; zgomotul atinge planeta gândirii mele. Dar talpa țărăncii (în goană) calcă apa de ploaie și o seacă din urma de copită.
De acum încolo nu am decât să-mi plâng naufragiul.
La proporția de om înalt, nu mă voi afla împlinit, decât dacă voi fi brevetat marinar,
pentru a primi în custodie nava tăcută.
Nu aș avea aptitudine să navighez către o destinație prea depărtată din cauza înotului prin alge al mării; de unde să crească bărbile, cu fir alb și înăsprit în vârste, ale înțelepților,
dacă nu din captarea a ceea ce în munți spun în sine pustnicii?
Fii primul care comentează