O secundă de nefericire durează milenii, o viaţă de fericire trece neobservată.
Când vi se deschide o uşă în viaţă, nu uitaţi să o lăsaţi deschisă după dumneavoastră…
Dacă nu puteţi răspunde cuiva cu bine, răspundeţi măcar cu bineţe…
Avea bunicul o vorbă: “Se aruncă ca un leu, şi cade ca o javră”. Înainte de a vă arunca, gândiţi-vă cum-se-cade…
Unii oameni îşi propun să risipească. Alţii, să economisească. Ce este important pentru toţi, este să aibă din ce…
Paradox: “Nula die, sine linea” – spunea latinul. Adică, să nu treacă o zi, măcar, fără să tragi o linie (să realizezi ceva, cât de mărunt ). Din acest punct de vedere, zilele negre sunt atât de bune în comparaţie cu cele albe…
În întuneric, chiar dacă se întâmplă minuni, nu le poţi vedea. Paradoxal este să nu le vezi nici în plină lumină.
La 7 ani, am călătorit cu părinţii în Cehoslovacia. Într-un oraş, într-o vitrină, am zărit o bijuterie de trenuleţ electric. Nu era prea scump, dar nici prea ieftin, pentru puţinii bani ai părinţilor mei. I-am rugat atât de mult să mi-l cumpere, dar ei mi-au explicat că ar plăti pe el un sfert din coroanele noastre. În locul trenuleţului, m-au convins să îmi cumpere o maşinuţă ieftină de plastic. Cu inima frântă, am acceptat. Toată copilăria am trăit cu dorinţa de a avea un trenuleţ electric, care nu a venit. La 17 ani, am primit cadou de la părinţi, un trenuleţ electric. Am mimat bucuria, cu sentimentul că momentul ei fusese ratat cu 10 ani în urmă. Nu amânaţi momentul de a face un dar: Bucuria unui dar nefăcut la timpul potrivit, îmbătrâneşte şi ea.
Eu nu am obiectele mele; ele mă au pe mine.
Sunt momente în care vreau totul, momente în care nu vreau nimic, şi momente în care sunt – pur şi simplu – mulţumit şi fericit de ce am făcut în viaţă.
Aş fi putut să fac mai mult, dar ar fi însemnat să fiu mai puţin.
Am avut un prieten care m-a pus întotdeauna în valoare. Asta era profesia lui. Să pună în lumină, luminile. A murit în miezul vieţii. Am ajuns la Biserică. Am mers la el, şi l-am sărutat pe vânăta tâmplă dreaptă. Murise de congestie cerebrală. Credeam că sunt puternic. Mă înşelam. Am simţit-o atât de puternică pe soţia lui, atunci când ne-am strâns mâinile. Nu am mers la cimitir. În aglomeratia de vehicule de afară, m-am mai intersectat odată cu cealaltă tâmplă a lui. Eu, în maşină, la volan, el, în sicriul deschis, din maşina mortuară. Am stat, blocaţi, în ambuteiaj, tâmplă lângă tâmplă. Până când ne-am despărţit, eu grăbit, spre moarte – el, încremenit, spre viaţa viitoare.
Fii primul care comentează