Paștele Blajinilor este o sărbătoare foarte veche, precreștină, pe care Biserica nu a asimilat-o, considerând-o păgână, ea nu este orânduită în mod strict canonic, dar a rămas foarte vie în viața religioasă a poporului român și este practicată după ritualuri știute din generație în generație, din moși-strămoși. Ea se ține în fiecare an la o săptămână după Paști, lunea, după Duminica Tomii și este cea mai importantă zi pentru pomenirea morților nu numai pentru cei care aparțin familiei, ci a întregului neam al strămoșilor comuni: „uitații, neștiuții, albii”, după cum spune cercetătorul Sorin Mazilescu.
De aceea, obiceiurile legate de această sărbătoare, care aparține spațiului Sud-Est european, sunt multe și se aseamănă între ele. În această zi se merge la cimitir pentru a pomeni pe toți cei morți, știuți și neștiuți, și pentru a duce pomeni: ouă roșii, pască, cozonaci, mâncare, băutură. În vremuri mai de demult în Banat era obiceiul ca femeile în vârstă de la sat, să pună cojile de ouă înroșite și chiar câte un ou, în coșulețe făcute de copii, din nuielușe de alun, să meargă la o apă curgătoare și să le dea drumul la vale. Nu sunt Paștele blajinilor numai la români. Rușii numesc sărbătoarea „radonița”, la bieloruși se numește „radaunița ” iar ucrainenii „provodî”, obiceiurile, fiind asemănătoare cu ale noastre.
Este de fapt o sărbătoare religioasă, care venerează pe cei mai vechi strămoși ai noștri- blajinii, rohmanii, rogmanii, abii sau albii, urici, cum sunt numiți în sursele istorice, acei oameni primordiali, care au luat parte la întemeierea lumii; numele de „rohman”, de origine traco-dacă vine de la supranumele „Zeind-Roymenos”, ceea ce însemna Sfântul cel Luminos (știm că Apollo era numit Strălucitorul), zeitate de la gurile Dunării, acolo unde se aflau și Ostroavele Albe, Insula Înțelepților din vechime; alții spun că ar fi supranumele călărețului trac, tot o zeitate din Hiperboreea.
Acei strămoși erau oameni blajini, pașnici, foarte religioși, nu mâncau carne, ci doar lapte, miere, brânză, își duceau viața în post și rugăciune, retrași în peșteri sau păduri, curați la suflet, erau numiți albi pentru calitățile lor, puritatea vieții, dar și pentru hainele albe. Religia lor era religia dată de Apollo cel alb, strălucitorul, zeul soarelui, care mai târziu a fost asimilat cu Zalmoxe, centrul spiritual se găsea la gurile Dunării în Insula Albă/Leuke, Insula Șerpilor de astăzi.
Sărbătorile care-l celebrau pe Apollo în străvechime se suprapun și peste Săptămâna Luminată, Săptămâna Albă sau a Albilor, cum se numește săptămâna de la Paști până la Duminica Tomii. În epopeea medievală „Alexandria”, care povestește faptele lui Alexandru Macedon, se spune că acesta a călătorit spre Est ca să afle capătul pământului. Așa a ajuns la marginea paradisului, într-o insulă unde l-a întâlnit pe regele albilor, Evant, și care i-a dat informații despre blajini.
Blajinii s-au retras în urma unor războaie, la capătul lumii, dincolo de Apa Sâmbetei, în lumea subpământeană. Apa Sâmbetei, un râu imaginar, care ar izvorî de sub rădăcinile Bradului Lumii, se spune că înconjoară pământul de 3, 7 sau 9 ori, ca apoi să se verse prin Sorbul Pământului, la hotarul dintre lumea văzută și cea nevăzută. Lumea subterană, Celălalt Tărâm, sunt des evocate în tradițiile românești, basme, povești, mitologia românească arată că sub pământ se mai află o lume, acolo unde ajung eroii în căutarea Tinereții fără Bătrânețe.
De aceea, în foarte multe locuri este obiceiul ca de Paști să se arunce cojile de ouă roșii pe apă, în șanțuri, ca acestea, duse de ape să ajungă la blajini, în lumea lor de dincolo, să știe și ei că este sărbătoare. Așa, vor sărbători blajinii-albi, cu o săptămână întârziere, Sfintele Paști.
