La noi, la ţară!

Partea a II-a

După ce mai dădea peste cap încă un păhărel, moş Tică  trecea la povestirea unor întâmplări din armată:

– Cum vă mai spusăi, dom sergent Apostolescu, de la mine din pluton, m-a chemat o dată la el şi mi-a spus:” Soldat Tică Preda! pleci în permisie, dar ai grijă, când te întorci, să nu uiţi o pâine în ţăst, brânză şi o bărdacă cu vin, de-ăla negru, puterea ursului”. Cum să uit eu să-i aduc domnului sergent Apostolescu pâine şi vin! Că la noi, la ţară, dacă nu rupi pâinea când o scoţi din ţăst, să iasă aburii fiebinţi, să-i simţi mirosul în nări, să iei bucata de carne de pe cărbuni, aşa, ca la botul calului, să sfârâie grăsimea şi s-o stingi cu vin negru, din viişoarele de pe nisipuri, nu merită  să trăieşti pe pământul ăsta!
– Şi i-ai adus, Tică?
– I-am adus Leano, cum să nu-i aduc! Dumnealui i-a dat  şi lui dom căpitan vin şi o găină la cuptor, făcută de muma mea. Au băut toţi, ei cu ei, acolo, dar eu am adus şi la ortacii mei, şi noi cu noi, ca între soldaţi, ce mai!

După ce s-a oprit, gânditor, a reluat:
– Hei, ce vremuri erau pe-atunci! Oameni simpli, respectoşi, voioşi, cu frica lui Dumnezeu în sân.
A făcut iar o pauză.
– Nu ca acum, oameni fără nicio teamă, plini de gânduri negre, puşi numai pe căpătuială şi răi, răi, mă, Gheorghe!
– Îhî! abia se auzi, acesta.

Din nou a făcut  o pauză, apoi moş Tică a continuat:

– La câţiva ani buni, după terminarea armatei, m-am întâlnit cu unu…Ioniţă, băiat bun, dar cam retras. El stătea cu noi, bea cu noi, dar nu vorbea mult, dacă îl întrebai, îţi răspundea, dacă nu, el tăcea. Era tot de la ţară. Acuma, învăţase niscai carte la oraş, pe urmă s-a întors la el, în sat şi a ajuns mare. Mi-a zis că lucra la CAP-ul de la el, la socotit, avea şi birău. Am băut  amândoi căte o bere la târg. A plătit el că era mare la el la CAP şi, vezi?  nu m-a ocolit, m-a băgat în seamă, a mers cu mine la o bere.

Lui moş Tică i se cam împleticea limba în gură, coerenţa lasa de dorit, aşa că Leana îi spuse lui Gheorghe să-l ducă acasă.
Şi Gheorghe îl luă pe moş Tică de braţ şi, uşor, uşor, îl trecu drumul, apoi pragul casei şi-l puse în pat. În tot acest timp a vorbit vrute şi nevrute.
– Când am venit de la instrucţie, domnul  sergent l-a făcut ca pe o albie de porci pe alu Ghizdăvescu, pentru că era mocofan. I-a dat să care raniţa cu lucruri militare şi el a  pierdut-o, fără să ştie unde. Zicea că s-a pomenit dintr-o dată fără ea…
A tăcut un moment, apoi a reînceput:

– Era cam prostuţ!… Când a venit cimpanzeul ăla de plutoner, băuserăm tot vinul…Ce se mai văita Tudor a lu Capră din Ialomiţa…nimeni nu ştia nimic… Babuşcă, hai să mergem!
Moş Tică a mai bolborosit ceva, apoi a adormit. Gheorghe l-a lăsat să se odihnească şi s-a întors la el acasă.
– Ce multe lucruri cunoaşte Tică! Om umblat prin lume,  îi spunea el, admirativ,  neveste-si.

Într-una din zilele unei veri foarte călduroase, Iosif, nepotul lui moş Tică, medic internist, sosi  cu un francez să-i arate cum este ”la noi, la ţară!”.
– Tică!  pentru că aşa se obişnuise să-i spună lui moş Tică, dânsul este din Franţa, domnul Vaillant…
– Să fie sănătos!
– Ce a spus?  ceru să-i traducă francezul.
– Îţi urează bun venit, i-a zis Iosif

– Şi ce hram poartă la el  în Franţa?  întrebă, moş Tică.

Iosif, puţin încurcat, îi spuse că  Vaillant se află în România pentru o documentaţie. La adus  la ţară pentru a-i demonstra că în România încă se mai poate vorbi de o viaţă sănătoasă, bazată pe natural sau pe o existenţă ecologică.   Moş Tică, obişnuit  să cunoască mai bine omul îl întrebă:
– Da, el părinţi are?
– Ce importanţă are Tică?  De ce te interesează? Omul a venit în vizită.
– Trebuie să ştim ce fel de om este! Ai lui ştiu că a venit taman la noi?
– Tică, nu este copil! Lasă prostiile! Du-te şi scoate o oală cu vin.
– Aşa mai vii de-acasă, nepoate! zise Tică şi se făcu nevăzut.

Vaillant privea, poate puţin surprins, confortul din acasa lui moş Tică. Iosif, sesizând surprinderea lui interveni:
– Va mai trece un timp până ce vom avea condiţii mai bune la ţară, dar oamenii nu simt această carenţă legată de confort.

Francezul  studia mobilierul simplu, fără un aranjament legat de un anume stil, curtea nepavată dar netedă, bătătorită de milioanele de paşi  omeneşti. Gardurile erau un amestec de scândură, plasă de sârmă sau împletituri din fragmente de lemn. Se vedea foarte bine în ograda vecinului şi, puţin  atent dacă erai, auzeai tot ce se vorbeşte. Numai că oamenii nu aveau ce să ascundă şi nu se fereau. Erau …o familie foarte mare. Orice locuitor  ştia ce se petrece la vecinii lui, ba chiar se sfătuiau când cineva dorea un anume lucru şi atunci se întreceau în păreri, sigur, pro sau contra.

Aşa e viaţa la ţară!

Moş Tică apăru cu o cană de sticlă plină cu un vin care avea culoarea sîngelui.  Pe pereţii cănii se prelingeau brobonele de apă, semn că în pivniţa casei era răcoare.  Iosif pregătise trei pahare, pe care le aşeză pe o tavă din plastic verde. În timp ce turna vin în ele, stropi minusculi săreau jucăuşi în pahar, iar cercuri de spumă se spărgeau de pereţii de sticlă. Ochii francezului surprinseră aceste amănunte. Duse paharul la nas, inspiră adânc, mişcă paharul pentru a da un sens circulator vinului, inspiră din nou, apoi gustă plescăind limba.
– Ce nu-i convine?  tună o întrebare.
– Îl degustă Tică! Acum o să-ţi dea verdictul.
– Bun! Foarte bun! Are culoare splendidă, aromă plăcută şi un gust excelent.

Vaillant  mişcă conţinutul paharului, mirosi, apoi sorbi câte puţin.
– Cu ce a fost tratat? Întrebă el.
– Cu nimic!
– Este imposibil! exclamă francezul. Îşi va schimba gustul. Acum are un minim de aciditate…
– Aşa rămâne până îl terminăm, zise moş Tică şi dădu peste cap paharul.

Vaillant rămase blocat de gestul lui Tică, dar Iosif explică:
– O băutură bună la noi este apreciată dând-o peste cap.
– Nu este posibil, pentru că nu-i mai simţi aroma, gustul…
– Glandele gastrice sunt cele care simt tot ce spui tu, Vaillant!
– Şi ele suportă consecinţele?
– Nu, organismul ca întreg.

Cei doi rîseră.

Moş Tică, după ce mai bău două pahare îl ”învăţă” pe francez cum se bea ”la noi, la ţară!”, iar după cîteva pahare Vaillant se adaptă locului, devenind foarte vorbăreţ.

– Tică, ce tehnologie aplici?
Acesta se uită spre Iosif.
– Cum faci vinul, te întreabă Vaillant?
Moş Tică ridică palmele spre francez şi zise:
– Cu aceste două mânuţele. Iau strugurii, desfac bob cu bob, îi zdobesc, trag mustul şi-l pun în butoi de stejar.
– Simplu, nu? zise Iosif, iar francezul se minuna de tot ce auzea şi nu mai contenea cu datul peste cap.
– Tot ce văd şi gust pare de necrezut!  spunea  cu admiraţie Vaillant.

Moş Tică o rugase pe Leana, de peste drum, să-i taie un pui, să-l pună pe jar, apoi să-l arunce într-o zeamă de usturoi, iar lângă saramură să facă şi o salată de roşii cu castraveţi, scăldată în ulei şi oţet. Aceasta, din iniţiativă proprie, mai puse şi o străchioară cu brânză proaspătă de capră. Şi ca să se simtă bine omul ăla, străin, coapse şi o pâine în ţest.

– La mine, în ţara mea, asemenea roşii cu acest gust desăvârşit sunt foarte rare şi foarte scumpe! Nu înţeleg cum de aveţi voi aşa ceva aici şi cum de vă permiteţi  asemenea rarităţi.
– Aici, oamenii nu îşi permit să cumpere  produse fără gust din supermarketuri, spuse Iosif.  Dau banii numai pe seminte, iar restul  rezolvă pământul din grădina casei şi munca pe care nimeni, indiferent de efort, nu o cuantifică.
– Fantastic! exclama francezul.
– Cum îţi spuneam, nu au confort  dar se nutresc, încă, sănătos oamenii de la ţară!

Vaillant consumă o pare parte din puiul prăjit pe cărbuni şi tot încerca să spună că asemenea gust nu l-a încercat niciodată, iar pâinea, de care nu abuza niciodată, nu se mai oprea din ruptul cu mâna direct din rotoghila adusă de Leana.

Cu ochii împăienjeniţi de zeama lui Bachus, moş Tică, îl compătimea pe francez:
– Săracul! se vede că nu a mâncat cam de multişor, zâi să mai ia, nepoate.
– Noi,  avem mii de sortimente de brânză, dar aceasta parcă nu se compară cu niciuna! se tot minuna Vaillant şi… mânca, mânca.

Iosif îl luă uşor pe Tică de subraţ şi-l duse la el în cameră pentru că depăşise toţi parametri liberei conştinţe. Şi adormi,  dar nu înainte  de a încerca să-i spună francezului:
– La noi, la ţară! …